„Eleanor Oliphant se simte excelent”, de Gail Honeyman

Eleanor Oliphant are 29-30 de ani, un serviciu banal, o casă în care trăieşte singură, în care au ajutat-o să se mute Serviciile sociale, după ce a trebuit să părăsească ultimul ei centru de plasament, în vara de dinainte de a începe universitatea. „Pe atunci, unei persoane vulnerabile care creştea în grija statului, i se aloca de către consiliu un apartament”. Mobilierul îi fusese donat de o organizaţie de caritate. Eleanor Oliphant trecuse prin mai multe familii de când, la zece ani, era să moară într-un incendiu în care i-au pierit sora mai mică şi mama, cea care pusese foc casei. I-au rămas de atunci cicatrice pe faţă şi în suflet. N-a vrut niciodată să ştie ce se întâmplase, dar vorbea săptămânal la telefon cu Mami, închisă cine ştie unde. Tânăra trăieşte singură, fără prieteni, iar sfârşiturile de săptămână şi le petrece în casă, citind şi dezlegând cuvinte încrucişate, alături cu câte o sticlă de votcă. Învaţă să supravieţuiască. Poartă aceleaşi haine în fiecare zi, mănâncă aceeaşi mâncare la masa de prânz. Interacţiunea socială este, pentru ea, surprinzător de scumpă. Eleanor Oliphant este o inadaptată, dar cu un trecut îngrozitor. E conştientă că „unul din motivele pentru care suntem cu toţii în măsură să continuăm să existăm pe durata alocată nouă în această vale verde şi albastră de lacrimi este că există, mereu, oricât de îndepărtată ar fi, posibilitatea schimbării”.

 

 

Schimbarea se produce când nu se aşteaptă Eleanor Oliphant. Întâi salvează de la moarte un bătrân care cade pe stradă, îl duce la spital şi medicii îl readuc la viaţă; acesta şi familia lui îi devin prieteni. Apoi se îndrăgosteşte de un chitarist compozitor care habar n-are de existenţa ei. Ca atare intră în depresie, bea până în pragul de a-şi piarde viaţa, sigură că „atunci când aveam să încetez să mai exist, nu avea să conteze pentru nimeni. Nu luminez nicio încăpere atunci când intru în ea. Nimeni nu doreşte să mă vadă sau să-mi audă vocea”; dar e salvată de un coleg de serviciu. Treptat, cu ajutorul unei terapeute, acceptă să-şi afle trecutul, ce s-a întâmplat cu două decenii în urmă, moment după care i s-a dat o nouă identitate, pentru a-i împiedica pe oameni să o recunoască şi a fi protejată. Înţelege în sfârşit că mama fusese cea care dăduse foc casei, cu gândul să-şi omoare fiicele şi renunţă la discuţiile ei săptămânale cu cea care o teroriza şi continua să-i impună ce să facă şi care nu era Mami decât în închipuirea ei, scrie Mediafax.

 

Un uimitor roman de debut, trist, copleşitor. Într-un interviu de după apariţiei romanului, Gail Honeyman declara: „N-am vrut s-o portretizez pe Elenaor Oliphant ca pe o victimă”. Nu este.

 

Îmi imaginez că ecranizarea pe care o va realiza Reese Witherspoon după acest roman va avea un succes la fel de mare.

 

Gail Honeyman – „Eleanor Oliphant se simte bine”. Editura RAO. Traducere de Ana-Cristina Popa. 355 pag.