Margareta I a Danemarcei, femeia care a condus trei regate

Margareta I a fost o figură importantă în istoria Europei de Nord, cunoscută pentru rolul său de regentă a Danemarcei, Norvegiei și Suediei la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea. Domnia sa a marcat un moment esențial în unificarea acestor regate scandinave.

Născută în 1353 în Søborg, Danemarca, Margareta a fost fiica regelui Valdemar al IV-lea al Danemarcei (cunoscut mai ales pentru reunificarea Danemarcei după falimentul și ipotecarea țării pentru a finanța războaie sub conducătorii anteriori).

• Predicțiile lui Henry Ford
• 101 ani fără Kafka: 20 de secrete ale geniului literar al absurdului

Viața timpurie a Margaretei fost modelată de peisajul politic al Scandinaviei, care era caracterizat de fragmentare și rivalitate între diferitele familii de nobili. După căsătoria cu regele Haakon al VI-lea al Norvegiei în 1363, Margareta a devenit regină consoartă și a început să joace un rol mai activ în politică.

În 1375, după moartea fiului său, Olaf al II-lea (rege al Danemarcei și Norvegiei), Margareta a preluat regența Danemarcei. Acest moment a marcat începutul ambițioaselor sale manevre politice, care ulterior i-au asigurat controlul asupra celor trei regate scandinave.

Principalul obiectiv al Margaretei a fost unificarea Danemarcei, Norvegiei și Suediei sub o singură coroană, pentru a le consolida pozițiile în fața amenințărilor externe și a conflictelor interne. Pentru a-și atinge acest obiectiv, Margareta a folosit atât strategii diplomatice, cât și acțiuni militare, inclusiv formarea de alianțe prin căsătorii și tratate. O alianță notabilă a fost cea cu Suedia, când a aranjat ca nepoata ei să se căsătorească cu un membru al nobilimii suedeze, manevră care a contribuit la întărirea legăturilor dintre Danemarca și Suedia.

În plus față de diplomație, Margareta nu s-a ferit de conflictele militare, angajându-se în mai multe bătălii împotriva facțiunilor rivale din Suedia care se opuneau domniei sale. Astfel că, prin înfrângerea acestor facțiuni, a reușit să își impună controlul asupra Suediei până în 1389.

Punctul culminant al eforturilor Margaretei a fost reprezentat de crearea Uniunii de la Kalmar în 1397, un experiment de unitate nordică.

Așadar, în iunie 1397, la Kalmar, în Suedia, trei regate nordice – Danemarca, Norvegia și Suedia (inclusiv Finlanda, care făcea parte din Suedia) – s-au unit sub o singură coroană, dând naștere Uniunii de la Kalmar. Această alianță, inițiată de Margareta I a Danemarcei (care a dominat Scandinavia fără a purta oficial titlul de regină) își propunea contracararea influenței Ligii Hanseatice, care controla comerțul baltic. Stoparea expansiunii germane, menținerea autonomiei nordice și reducerea conflictelor interne între regatele scandinave.

Totuși, trebuie menționat faptul că alianța era o uniune personală: fiecare regat își păstra legile, instituțiile și autonomia, dar recunoștea același monarh, iar documentul de la Kalmar stipula că succesiunea urma să fie ereditară, cu accent pe cooperare militară și economică. Danemarca deținea o putere semnificativă datorită populației și resurselor sale mai mari. Norvegia și-a păstrat autonomia, dar a fost efectiv guvernată de la Copenhaga. Suedia s-a confruntat cu provocări din cauza diviziunilor interne, dar a rămas parte a uniunii până când s-a desprins în cele din urmă în 1523.

Moștenirea Margaretei I este complexă. Deși a reușit să unifice temporar aceste regate prin guvernare strategică și război, metodele sale au semănat, de asemenea, semințe pentru conflicte viitoare. Uniunea Kalmar s-a dizolvat în cele din urmă din cauza naționalismului în creștere din Suedia și a intereselor diferite ale regatelor.

Domnia Margaretei I, adesea privită ca un precursor al eforturilor moderne de unificare a Scandinaviei, a evidențiat și dificultățile inerente menținerii unor astfel de uniuni pe teritorii diferite. Cu toate acestea, a dat dovadă de o perspicacitate politică semnificativă în politica sa externă, în special în abordarea expansiunii germane și în securizarea frontierelor sudice ale Danemarcei.

Margareta a acordat prioritate diplomației, folosind căsătoriile, tratatele și alianțele pentru a contrabalansa influența germană. Eforturile sale au inclus probabil negocieri cu nobilii din Holstein și cu Sfântul Imperiu Roman pentru a afirma suveranitatea daneză asupra Schleswig, un ducat danez adesea contestat de prinții germani. Holstein, parte a Sfântului Imperiu Roman, a încercat să se extindă în zonele de influență daneză, amenințând securitatea și rutele comerciale ale Danemarcei.

Moartea subită a Margaretei, în 1412, a lăsat conflictul cu Holstein nerezolvat, transferând responsabilitatea succesorului ei, Eric de Pomerania. Este posibil ca această tranziție să fi provocat instabilitate, punând la încercare rezistența Uniunii Kalmar.

Unul dintre cei mai eminenți monarhi scandinavi, scrie britannica.com, Margareta a reușit nu numai să instaureze pacea în regatele sale, ci și să își mențină autoritatea în fața aspirațiilor prinților germani și a puterii economice superioare a Ligii Hanseatice. Regatul unit pe care l-a creat și l-a lăsat moștenire, al cărui factor de consolidare a fost o monarhie puternică, a continuat să existe până în 1523, deși nu fără întreruperi.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Margaret-I

Vă mai recomandăm să citiți și:

Alice Ball, femeia care a ajutat la tratarea leprei. Prima femeie și primul afro-american care a obținut o diplomă de master în chimie

Rachel Carson, femeia care a dus cruciada împotriva pesticidelor

Dolly Oesterreich, femeia care și-a ținut 10 ani amantul în podul casei în care locuia cu soțul ei

Prima femeie medic din Scoția. Sophia Louisa Jex Blake, femeia care a spart barierele de gen ale societății