Prima pagină Cultura

Cei mai buni si cei mai rai ani din istoria Romaniei

Valentin Sandulescu, Adrian-Silvan Ionescu, Radu Iftimovici | 06.09.2008 | ● Vizualizări: 1869
Cei mai buni si cei mai rai ani din istoria Romaniei     no tags + zoom
Galerie foto (4)

Trecutul nu se repeta, insa cu atat mai mult nu trebuie uitat. Circumstante, intamplari si accidente, conducatori si grupuri cu interese si viziuni diferite – in fiecare epoca, istoria a fost scrisa altcumva.

Iar secolul XX a fost, poate, mai altfel decat toate cele de dinaintea sa. Caci a cunoscut cutremurarea din rarunchi a establishmentului politic prin raspandirea cancerigena a fascismului si comunismului, atrocitatile cumplite si fara precedent cauzate de cele doua Razboaie Mondiale, miscarile de independenta si unificare care au dus la disparitia imperiilor si a colonialismului, boomul demografic, economic si – mai ales – tehnologic: in numai 100 de ani, Pamantul s-a schimbat mai mult si mai profund decat a facut-o in toata istoria sa.

Este, asadar, de inteles ca anii cei mai prosperi, dar si cei mai nefasti pe care i-a trait o natiune ca a noastra dateaza din preajma si din interiorul secolului XX. Bunastarea unei tari este destul de greu de masurat. Tocmai de aceea, in acest dosar, am facut apel la expertiza a trei personalitati care ne vor spune, in paginile ce urmeaza, cand a dus-o Romania bine si cand nu. Unele raspunsuri pot parea previzibile. Ele se sustin insa pe argumente solide, de care cei mai multi dintre noi au uitat.

De la agonia Razboiului Mondial, la extazul Unirii

1918 poate fi socotit unul dintre cei mai buni ani din istoria Romaniei nu pentru ca asa ne spun decenii intregi de istoriografie triumfalista, ci pentru ca reprezinta, condensat in 365 de zile, drumul romanilor de la agonia mizeriei unui razboi pregatit deficitar, la extazul unei uniri dorite pe plan intern, dar la realizarea careia conjunctura internationala a avut un rol deloc de neglijat.

La 1 ianuarie 1918, nimic nu anunta faptul ca anul ce tocmai incepuse avea sa fie unul dintre cei mai fasti din istoria Romaniei. Intrata in primul Razboi Mondial in august 1916, dupa negocieri indelungate cu puterile Antantei, Romania avea sa incerce curand gustul amar al infrangerilor militare, dublat de trauma produsa de ocupatia straina instaurata pe o mare parte din teritoriul sau. Infrangerea umilitoare de la Turtucaia, care a produs mii de victime in randul soldatilor romani, a relevat precaritatea pregatirii razboiului si, impreuna cu anxietatea publica generata de ocupatia Puterilor Centrale, a dat nastere unui sentiment general de dispret fata de clasa politica. Moralul national, partial refacut de victoriile din vara anului 1917 de la Marasti, Marasesti si Oituz, a fost apoi afectat de evolutiile politice interne din Rusia, care au slabit considerabil pozitia Romaniei pe Frontul de Rasarit. In aceste conditii, numirea generalului Averescu in fruntea unui nou guvern la sfarsitul lui ianuarie 1918 nu avea decat rolul de a aduce in fata Puterilor Centrale o figura respectabila, pentru o pace cat mai favorabila.

Esecul in negocieri al acestei guvernari, care a durat mai putin de o luna, arata fara indoiala gravitatea situatiei in care ajunsese tara, iar aducerea la putere a conservatorului filogerman Alexandru Marghiloman, agreat de Puterile Centrale, a demostrat ca doar apelul la solutii-limita mai putea salva ceva in acel moment. Punctul de varf al agoniei nationale din 1918 a fost reprezentat de semnarea Pacii de la Bucuresti, pe data de 24 aprilie/7 mai, pace care consemna grele pierderi teritoriale si marca, pentru Romania, sfarsitul umilitor al razboiului. Armand Calinescu rememora mai tarziu aceasta situatie in insemnarile sale, scriind ca: „Populatiunea se resemna, insa, in nadejdea bine intemeiata ca situatia creata nu era decat un provizorat si ca victoria sigura a aliatilor avea sa ne mantuie de acest regim nefast.” Intr-adevar, situatia politica externa avea sa influenteze in mod determinant transformarea anului 1918 dintr-unul ce se anunta tragic, intr-unul de remarcabil succes pentru Romania.

Daca evenimentele din Rusia de dupa revolutia bolsevica au subminat ireversibil pozitia Romaniei pe Frontul de Est, ele au permis totodata unor teritorii precum Basarabia sa isi gandeasca viitorul in termeni noi. Astfel, dupa cateva luni de evolutii politice, militare si diplomatice tensionate, Sfatul Tarii intrunit la Chisinau a proclamat, la 27 martie, unirea conditionata cu Romania. In contextul unei eventuale victorii a Puterilor Centrale in razboi, Basarabia parea ca va fi singura provincie locuita de romani care se va alatura tarii. Insa cursul razboiului a devenit favorabil, mai ales din vara lui 1918, Antantei, provocand in cele din urma infrangerea Puterilor Centrale si destramarea Imperiului Austro-Ungar. In acest context, elita romaneasca din Transilvania si Bucovina s-a alaturat celorlalte elite ale nationalitatilor din imperiu in a-si promova propriile proiecte politice. Astfel, Bucovina (la 28 noiembrie, conform hotararii Congresului General al Bucovinei) si Transilvania (la 1 decembrie, in urma Marii Adunari Nationale de la Alba Iulia) decid unirea cu Romania, incheind fericit un an ce nu incepuse deloc glorios.

Am insistat asupra nereusitelor din prima parte a anului 1918 tocmai pentru ca ele evidentiaza si mai clar motivul pentru care 1918 este unul din cei mai buni ani din istoria Romaniei. Aceeasi clasa politica responsabila pentru dezastrul din 1916 reuseste sa gaseasca, intr-un context extern devenit subit favorabil fara aportul ei, resursele interne pentru a indrepta raul si a intoarce in avantajul tarii o situatie ce parea ireversibil compromisa. Nu putem neglija aici rolul unor lideri politici precum Ionel Bratianu, Iuliu Maniu, Iancu Flondor sau Pantelimon Halippa, la fel cum nu trebuie ignorat sprijinul popular pentru proiectul unificator. Elita politica din Romania si din provinciile locuite de romani a stiut sa isi asume riscul si sa profite de un context international si regional devenit, spre sfarsitul razboiului, prielnic. Avand in vedere cat de dificila si de fluida a fost conjunctura in care s-a realizat Unirea, discursul istoriografic triumfalist care i-a urmat ar trebui privit critic si contextualizat, fara insa a diminua importanta in sine a actului.

Fie ca vedem in Unirea de la 1918 concluzia fireasca a unui proiect national romanesc, fie ca o consideram un act produs de o conjunctura favorabila, importanta sa pentru evolutia ulterioara a Romaniei este deosebita. Romania Mare, produsul direct al anului 1918, ne ofera niste coordonate cu totul diferite de ale realitatilor de pana la 1914. Prin unirea cu celelalte provincii, teritoriul Romaniei s-a marit substantial, iar sub aspect demografic transformarea a fost la fel de pronuntata. Astfel, in vreme ce recensamantul general al populatiei din 19 decembrie 1912 consemna 7.248.061 de locuitori, cel din anul 1930, singurul realizat in perioada interbelica, indica pentru Romania Mare o populatie de 18.052.896 locuitori.

Daca 1918 constituie finalul unui proces de transformari teritoriale faste pentru romani, tot el ofera si inceputul unor provocari fara precedent pentru statul nou-format. Integrarea deplina si fara discrepante a noilor provincii, politica fata de minoritatile etnice intrate in numar insemnat in componenta demografica a tarii, precum si necesitatea unor mari reforme conforme cu spiritul timpului (agrara, electorala) aveau sa constituie provocari carora clasa politica interbelica nu a reusit intotdeauna sa le gaseasca raspunsuri potrivite.

Text de Valentin Sandulescu, istoric

Cronica unui an sumbru

Pentru ca mersul istoriei nu respecta intotdeauna canoanele cronologiei, putem afirma ca unul dintre cei mai rai ani din istoria Romaniei, 1940, incepe de fapt pe 23 august 1939, prin semnarea pactului de neagresiune dintre Germania si Uniunea Sovietica. Acest acord a deschis drumul evenimentelor ce aveau sa puna capat Romaniei Mari.

Europa inceputului de an 1940 avea parte din plin de experientele unui razboi fara mila, declansat de Germania nazista si care facuse deja victime in state – precum Polonia – ce beneficiasera in trecutul nu foarte indepartat de deznodamantul primului Razboi Mondial. In acest context, Romania Mare inca isi pastra granitele ratificate international cu doua decenii in urma. Cu toate acestea, autoritatile de la Bucuresti nu aveau prea multe motive de liniste. Intregul sistem de politica externa construit in perioada interbelica fusese aproape desfiintat in cele cateva luni de la declansarea conflagratiei. Ofensiva germana in vestul Europei facea practic nefunctionala alianta cu democratiile traditionale,iar capitularea Frantei, in iunie 1940, a venit sa certifice aceasta realitate de politica externa.

La adapostul unei clauze din protocolul aditional secret al pactului de neagresiune din august 1939, care afirma dezinteresul Germaniei naziste pentru Basarabia, Uniunea Sovietica a declansat ofensiva diplomatica pentru recuperarea acestui teritoriu ce se unise cu Romania in 1918. Demersurile au culminat cu prima nota ultimativa trimisa de guvernul sovietic la 26 iunie, prin care cerea inapoierea Basarabiei, dar mai solicita si Bucovina de Nord, chiar daca acest teritoriu nu fusese mentionat explicit in protocolul aditional secret. Paragraful de debut al acestei note ultimative nu lasa nici o indoiala cu privire la viziunea sovietica asupra Basarabiei si asupra unirii acesteia cu Romania in 1918: „In anul 1918, Romania, folosindu-se de slabiciunea militara a Rusiei, a desfacut de la Uniunea Sovietica (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, calcand prin aceasta unitatea seculara a Basarabiei – populata in principal cu ucraineni – cu Republica Sovietica Ucraineana.” In fata acestei pozitii ultimative, autoritatile romane au incercat o negociere, respinsa ferm si rapid de sovietici. Consiliile de Coroana intrunite pentru a raspunde acestei situatii au decis cedarea fara lupta a Basarabiei si Bucovinei de Nord, care aveau sa fie urgent ocupate de trupele sovietice.

Aceasta pierdere a constituit o lovitura puternica pentru noi, iar prima reactie a regelui Carol al II-lea a fost instaurarea unui guvern progerman, condus de Ion Gigurtu, in speranta captarii bunavointei Berlinului. Calculul politic s-a dovedit nerealist, deoarece Hitler a preferat sa „arbitreze” revendicarile venite dinspre Budapesta si Sofia, in incercarea de a-si asigura continuitatea accesului la resursele petroliere romanesti si de a mentine in acelasi timp de partea sa mai ales Ungaria. In fata imposibilitatii reglementarii bilaterale a acestor revendicari teritoriale, Hitler dicteaza conditiile sale la Viena, pe 30 august, Romania trebuind sa cedeze Ungariei o mare parte din Transilvania (43.492 km²). Din nou, doua Consilii de Coroana analizeaza situatia si, in ciuda unor voci care se opun vehement, Carol al II-lea decide acceptarea cedarilor. Pe 7 septembrie, un tratat semnat la Craiova intre Romania si Bulgaria consemneaza revenirea la granita din 1912, in fapt, cedarea catre Sofia a Cadrilaterului.

Aceasta succesiune de pierderi teritoriale a avut un efect traumatic, pentru ca a marcat in mentalul colectiv sfarsitul Romaniei Mari, facand din 1940 unul dintre cei mai nefasti ani din istoria noastra. Clasa politica romaneasca s-a dovedit incapabila sa raspunda provocarilor unui context international profund ostil. Lipsa de solutii, fie si in circumstante extreme, si cedarea fara lupta a unor mari parti din teritoriul tarii au generat o profunda stare de criza in randul opiniei publice, confruntata cu trista realitate a destramarii Romaniei fondate in urma Unirii din 1918. Carol nu a mai putut supravietui acestui nou dezastru, asa ca abdicarea lui, ceruta de generalul Antonescu (adus sa formeze guvernul ca solutie-limita), a devenit realitate pe 6 septembrie. Carol al II-lea a parasit tara o zi mai tarziu.

Sirul evenimentelor sumbre ale anului 1940 nu avea sa se incheie cu pierderile teritoriale suferite de Romania. La 14 septembrie 1940, generalul Antonescu a decis sa formeze alaturi de legionari un nou guvern, desemnandu-l pe comandantul acestora, Horia Sima, vicepresedinte. Romania devenea „stat national-legionar” si incepea un scurt si nefast episod de colaborare intre Miscarea Legionara si generalul Antonescu, episod ce avea sa isi lase o amprenta profund negativa asupra sfarsitului de an 1940. Mai putin preocupata de actul guvernarii si mai mult orientata catre reglarea unor conturi, Miscarea Legionara va declansa o serie concertata de actiuni contra adversarilor politici si a minoritatii evreiesti.

Astfel, sub regimul instaurat la 14 septembrie, va fi emisa o serie intreaga de decrete cu un profund caracter discriminatoriu fata de comunitatea evreiasca, un preludiu sumbru al deportarilor ce vor surveni in anii urmatori. De asemenea, Miscarea Legionara va folosi acest prilej si pentru a-si lichida fizic o parte dintre oponentii politici din anii trecuti, crimelor savarsite la sfarsitul lunii noiembrie cazandu-le victime, printre altii, personalitati precum Nicolae Iorga si Virgil Madgearu. Parca pentru a intregi in mod nefericit acest bilant negru al anului 1940, unul dintre cele mai mari seisme din epoca moderna a lovit Romania la data de 10 noiembrie, afectand cu precadere sudul Moldovei, Valea Prahovei si Bucurestiul, unde prabusirea modernului bloc Carlton a produs numeroase victime. Aceasta lunga insiruire de evenimente tragice face din anul 1940 unul dintre cei mai rai ani din istoria Romaniei, asa cum consemna si scriitorul Mihail Sebastian in jurnalul sau: „an tragic, an de cosmar, an plin de spaime, de mizerii, de nenorociri”.

Text de Valentin Sandulescu, istoric

Un Regat numit Romania

O consecinta fireasca a castigarii independentei pe campul de lupta, prin jertfa din 1877-1878 a atator tineri cazuti sub parapetele Grivitei si Plevnei, a reprezentat-o ridicarea Romaniei la rang de regat. Acel an providential a fost 1881.

Pe data de 14 martie, Regatul a fost proclamat in Parlament. Ceremoniile investirii au fost programate sa aiba loc doua luni mai tarziu, pentru ca respectiva data sa coincida cu altele doua,la fel de importante pentru istoria moderna: 10 Mai 1866 – sosirea in tara a principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen si 10 Mai 1877 – proclamarea Independentei.Sentimentul de mandrie nationala ajunsese la paroxism. O euforie generala pusese stapanire pe populatia din toate paturile sociale. Un carciumar patriot din Ploiesti si-a botezat localul cu pomposul nume La ridicarea Romaniei la rangul de „Regat“ si, pentru a fi mai convingator, rugase un pictor de firme sa-i zugraveasca, alaturi de inscriptie, un dorobant, precum acela de pe frontispiciul periodicului Dorobantul, ce aparuse in timpul Razboiului de Independenta.

Cativa dintre artistii romani de prima marime si-au adus contributia la festivitatile incoronarii, unii executand chiar proiectele pentru insemnele regale. Astfel, Nicolae Grigorescu a creat schitele pentru coroana reginei Elisabeta, care a fost executata in atelierul bijutierului Iosef Resch din Bucuresti, iar Theodor Aman, cel mai important si prolific autor de compozitii istorice, a fost solicitat sa faca desenele pentru coroana si sceptrul regelui Carol I. Pe 11 aprilie 1881, primul-ministru Dimitrie Bratianu il insarcineaza pe ministrul Cultelor si Instructiunii Publice, V.A. Urechia, sa prezideze comisia (compusa din B.P. Hasdeu, Alexandru Odobescu, Theodor Aman si Grigore Tocilescu) desemnata sa stabileasca „forma Coroanei lui Stefan cel Mare si a sceptrului lui Mihai Viteazul“. Din aceasta formulare se poate vedea clar ca, pentru insemnele regale, se doreau modele istorice. Desi guvernul s-a pronuntat in favoarea unor coroane „foarte scumpe si pompoase“, regele Carol s-a opus acestei idei, propunand sobrietate si simplitate. Venea astfel in intampinarea dorintelor tatalui sau, principele Carol-Anton de Hohenzollern, care, in scrisoarea din 19 aprilie 1881, intocmise un memoriu admirabil argumentat privind coroanele si ceremonia incoronarii intr-o monarhie proaspata, moderna si fara traditie.

Schita in tus a lui Aman pentru coroana si sceptrul regal se pastreaza la Muzeul Theodor Aman din Bucuresti. Coroana a fost executata in atelierele Arsenalului Armatei, din otelul unui tun capturat de la turci in 1877. Cand, pe 3/15 mai 1881, suveranul s-a intors in Capitala, dupa doua zile de odihna la Sinaia, a gasit coroana in biroul sau de la Palatul Cotroceni. „Ea se compune dintr-un cerc asupra caruia se ridica opt emisfere ce sustin globul regal cu «Crucea Trecerea Dunarii»; forma ei este aceea a coroanelor regale moderne; inauntru este imbracata cu catifea rosie, de pe care iese foarte bine in relief stralucitorul otel“ – nota suveranul in memoriile sale. Tot Aman a proiectat si Ordinul Coroana Romaniei.

Pe 10 Mai a avut loc solemnitatea incoronarii si defilarea trupelor, iar pe 11 mai defilarea societatilor civile. In prima zi, la orele 10.00, cortegiul regal a pornit de la Palatul Cotroceni spre Palatul Regal din Calea Victoriei. Intr-un landou luase loc Regina Elisabeta, care-l avea alaturi pe printul Leopold de Hohenzollern, fratele regelui, iar pe bancheta din fata se asezasera cei doi fii ai acestuia, Carol si Ferdinand, ultimul – viitor rege al Romaniei. Regina purta o roche alba de brocart cu guler Maria Stuart, iar pe cap avea o diadema de perle. Regele Carol I, in fruntea statului sau major si a tuturor comandantilor de corpuri, a deschis parada. Istorismul a dominat pavoazarea si ornamentarea carelor alegorice cu care au defilat, pe 11 mai, corporatiile mestesugaresti si negustoresti. Majoritatea personajelor care insoteau aceste care – paji, heralzi, purtatori de drapele sau baniere – erau imbracate in costume de Ev Mediu. Spre pilda, in Grupul al II-lea al Artistilor Dramatici si al Conservatorului de Muzica defilau 2 crainici calari, 4 scutieri in costume istorice, 4 paji cu baniere, 8 scutieri ce tineau panglicile rosii cu ciucuri aurii ale carului si 4 copii de casa plasati la colturile carului, spre a tine ghirlandele de flori; urmau Ludovic al XIII-lea, maresalul-print de Soubise, Francisc I si Ruy Blas calari, apoi personaje din basmele romanesti, Zmeul si Parlea Voda calari, urmati, pe jos, de suita lor, Murgila si Zorila, apoi alti calareti in costume istorice si cu baniere, 4 boieri in portul din vechime, calari, si 4 halebardieri cu care se incheia procesiunea.

Foarte inspirat si bine organizat a fost cortegiul istoric al elevilor de la Institutul Urechia, care a deschis parada carelor alegorice pe 11 mai. In el erau reprezentate toate personajele importante ale gloriosului trecut al tarii si, prin alegorii, momentele de cotitura ale devenirii noastre ca natiune: Decebal, Traian, Ionita Asan, Bogdan Dragos si Radu Negru, Mircea cel Batran si Alexandru cel Bun, Stefan cel Mare, Vasile Lupu si Matei Basarab, Negru Voda (de fapt, Neagoe Basarab) si fiul sau Teodosie, Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir si Constantin Brancoveanu, perioada fanariota (figurata de un boier velit, cu islic pe cap, un turc cu harapnic si un grec cu falanga in care se prindeau picioarele celor condamnati la biciuire), Tudor Vladimirescu, Anul 1848 (reprezentat de o femeie drapata), Razboiul Crimeii (evocat de un francez, un britanic si un italian, urmati de soldati in uniforme contemporane acelui moment, ce tineau lanturi rupte ca simboluri ale emanciparii) si, in sfarsit, Romania Libera – o tanara ce purta o replica a coroanei regale.

Acest cortegiu a facut mare impresie asupra entuziastilor privitori, chiar daca unii nu identificau de la inceput personajele si, din naivitate sau din lipsa de cultura, il luau pe Decebal drept Tudor Vladimirescu ori chiar drept Arhanghelul Mihail, iar pe Traian drept Irod... Din dorinta de a-si reprezenta cat mai bine specialitatea, unii dintre sefii de corporatii au atins ridicolul si chiar kitsch-ul, prin alegerea unor simboluri mult prea elocvente. Astfel, carul bauturilor gazoase era anuntat de o baniera albastra cu un sifon pe ea, purtata de o garda de onoare ai carei membri aveau drept cocarda la caciula de plaiesi... un cap de sifon; tot capete de sifon ornamentau si carul pe care se afla Zeita Hebe langa un havuz din care tasnea apa minerala.

Ca o incununare a acestei alegorii ce impletea mitologia cu realitatea prozaica, in fata carului mergea o coloana inalta formata din... sifoane. Grotescul a fost atins, insa, de cei care au aranjat carul sapunarilor si lumanararilor: „Pe un car sustinut si impodobit numai cu podoabe de sapun, se afla in picioare, in marime naturala, avand mana stanga asezata pe sabie iar la picioare semiluna si un fes, statua Majestatii Sale Regele, facuta cu totul din glicerina, de culoare inchisa, iar lenta si epoletele de culoare deosebita.“ Carele alegorice au fost fotografiate de Carol Szathmari, ajutat de confratele A.D. Reiser. Dar, cum ziua a fost ploioasa, imaginile au iesit palide, asa ca Szathmari a realizat dupa ele cromolitografii, care au fost legate intr-un album elegant. Anul incoronarii a fost cel mai bun an al Romaniei epocii moderne.

Text de Dr. Adrian-Silvan Ionescu, critic si istoric de arta

De la Focul cel Mare la Focul Revolutiei

In decembrie 1846, aflat in drum spre Kiev, marele Franz Liszt poposise la Bucuresti si concertase la sala Momolo. Asistenta a discutat despre acest eveniment pana dupa Revelion. Anul 1847 a inceput bine si parea sa fie unul bun.

Societatea inalta a petrecut, cu obisnuita-i voiosie, Carnavalul, mutandu-se in fiecare seara dintr-un salon select intr-altul. Dupa ultima soaré indracita si ultimii stropi de sampanie, sorbiti in noaptea de Lasata Secului, a urmat Postul Mare. Tot orasul se bucura de apropierea Sfintelor Pasti, pentru ca, dupa ceremoniile religioase si Saptamana Luminata, se reluau spectacolele, balurile, vizitele, jocul de carti si distractia aferenta. Pe neasteptate, insa, Capitala fu lovita de sinistru: in chiar prima zi de Pasti, duminica, 23 martie, la orele unu dupa pranz, din joaca unui copil ce trasese cu pistolul iar flacara acestuia aprinsese un butoi cu pacura, izbucni un incendiu care mistui rapid mahalalele orasului. Asa cum, in zilele noastre, exista obiceiul sa fie aprinse artificii si sa fie trase rachete si pocnitori in noaptea de Anul Nou, pe atunci, de Pasti, se slobozeau pistoale. Baietasul de 11 ani, Costache Druganescu, stia de acest obicei si, ca orice vajnic soldat inchipuit, luase un pistol cu cremene din casa si iesise in curte sa-si faca placerea mult asteptata.

Numai ca salva sa a declansat cel mai mare incendiu din Bucuresti. Din cauza vantului, focul s-a intins repede la gospodariile din jur, mai toate construite din paianta si cu acoperis de sita ori de paie. Interventia rapida a rotii (unitatii) de pompieri nu a putut rezolva prea multe, caci focul se propagase in mai tot orasul, iar efectivele militarilor erau insuficiente. Biserica si Hanul Stavropoleos au scapat neatinse, dar au fost cuprinse de flacari Bisericile Sf. Gheorghe Nou, Sf. Gheorghe Vechi, Baratia – ale carei clopote au cazut cu zgomot – si mahalalele din jurul lor. Maiorul Dimitrie Pappasoglu, martor ocular al parjolului, povesteste cu lux de amanunte ce s-a petrecut atunci. Se crease panica generala, iar pentru a-si mai salva ceva din avut, negustorii si meseriasii isi aruncau marfurile, mobilele, materialele si sculele in mijlocul drumului, incurcand si mai mult circulatia.

Domnitorul Gheorghe Bibescu a venit la fata locului si, prin propriul exemplu de barbatie, dand comenzi energice la fel ca un ofiter de trupa, a restabilit ordinea si a linistit populatia. La sugestia sa, a fost format un lant uman care dadea, din mana in mana, caldarile cu apa scoasa direct din Dambovita. Pentru a-si pune la adapost averea de eventualii hoti care, profitand de panica, se puteau deda la jafuri, bancherul Hillel Manoach a recurs la o stratagema si i-a spus domnitorului ca, in Hanul Serban Voda, avea depozitate treizeci de butoaie cu praf de pusca. Sesizand pericolul unei explozii, Bibescu a ordonat ca hanul sa fie inconjurat de soldati si pazit cu strasnicie. Astfel, acesta a scapat si de foc, si de talhari.

A fost mistuita atunci o cincime din Capitala: 12 biserici, 10 hanuri, peste 1.100 de pravalii si aproape 2.000 de case. Restul anului a fost dedicat stergerii urmelor sinistrului si inceperii reconstructiei. Parea ca viata isi reia cursul normal. Dar, in locul evolutiei, preferabila in situatia respectiva, in primavara urmatoare vine revolutia. Tinerii progresisti, cu studii la Paris si initiati in tainele masoneriei, se aduna tot mai des pentru a conspira si a pregati miscarea. Pe 10 mai, se constituie Comitetul Revolutionar – din care fac parte Ion Ghica, C.A. Rosetti, Ion Heliade Radulescu, Ion Campineanu, I.C. Bratianu, Cezar Bolliac, Nicolae Balcescu, fratii Golesti –, care adopta programul revolutiei, compus din 22 de articole. Pe 9 iunie, are loc un atentat la viata domnitorului Gheorghe Bibescu: pe cand se plimba la Sosea, cativa tineri trec calari, in galop, pe langa caleasca si trag cu pistolul in directia lui. Glontele loveste epoletul lui Bibescu si astfel printul scapa doar cu o sperietura. Epoletul cu urma plumbului se pastreaza la Muzeul Municipiului Bucuresti.

In aceeasi zi, la Islaz, Ion Heliade Radulescu da citire proclamatiei revolutionare, in fata unei mari multimi, iar peste doua zile izbucneste revolutia in Bucuresti. Domnitorul semneaza Constitutia care-i este prezentata de delegatii revolutionarilor si accepta guvernul propus de acestia. Peste doua zile, insa, de teama vreunei reactii dure a Imperiului Otoman, abdica si pleaca la Brasov, iar de acolo mai departe, la Paris. Reactia Inaltei Porti nu se lasa mult asteptata. O luna mai tarziu, pe 13 iulie, la Rusciuk (astazi Ruse, in Bulgaria), este concentrata o armata de 20.000 de oameni, care, pe 19 in aceeasi luna, trece Dunarea la Giurgiu. Amenintarea e evidenta. Spre a preintampina agresiunea trupelor otomane, guvernul provizoriu incearca sa-i organizeze o primire fastuoasa comisarului extraordinar Suleiman Pasa. Mai intai, membrii lui ii fac acestuia o vizita la Giurgiu. Pictorul maghiar Constantin Daniel Rosenthal, stabilit la Bucuresti si beneficiar al primului act de naturalizare eliberat de guvernul provizoriu, se deplaseaza in orasul de la Dunare spre a-l portretiza pe pasa, care este foarte flatat de acest gest de curtenie.

Rosenthal a avut o activitate foarte rodnica in acele zile de sublim patriotism si fratietate: pe langa memorabila compozitie Romania rupandu-si catusele pe Campia Libertatii (care a fost ulterior litografiata si difuzata pe scara larga), el a modelat Statuia Libertatii, ridicata in Piata Vorniciei (fiind din ghips, aceasta a fost cu usurinta distrusa de reactiune cand guvernul a fugit la Rucar). Rosenthal a fost si autorul arcului de triumf pe sub care au trecut Suleiman Pasa si cortegiul sau atunci cand au sosit in Bucuresti. Asa cum relata gazetarul francez Abdolonyme Ubicini, martor ocular la evenimente, „Soliman Pasa fusese primit cum nu s-a mai primit turc, nici inainte, nici dupa dansul. Nimic nu i-a lipsit: masa buna, casa buna si ce mai vine in urma.Ce mai vine in urma il incantase mai mult decat totul. Aducerea aminte singura il uimea si-i pricinuia ca un fel de extaz.” Dupa cum se vede, romanii stiau sa se orienteze pentru a le face toate placerile celor veniti sa-i pedepseasca! Iar pe moment asteptarile le-au fost implinite: Suleiman Pasa a aprobat Locotenenta Domneasca formata din moderatii Nicolae Golescu, Ion Heliade Radulescu si Christian Tell, cei trei angajandu-se sa opereze modificari ale Constitutiei in spiritul dorit de sultan.

Dar, la presiunea Rusiei, Poarta Otomana nu recunoaste noua conducere si-l schimba pe Suleiman cu energicul si inflexibilul Fuad Efendi, care intra cu trupele in Bucuresti pe 13 septembrie si, dintr-un simplu accident – incrucisarea coloanei turcesti cu trupa de pompieri ce revenea la cazarma – se isca lupta din Dealul Spirii. Pe 15 septembrie, armata rusa comandata de generalul Lüders trece Milcovul si curand se instaleaza in Capitala. Revolutia se stinge, iar infaptuitorii ei se exileaza. Tara este ocupata, pana in 1851, de catre fortele puterii suzerane si de ale celei protectoare, chiar daca intre Stambul si St.-Petersburg exista un conflict mocnit, care explodeaza in 1853 intr-o noua confruntare armata – derulata, mai intai, la Dunarea de Jos, iar apoi in Crimeea. Nedezmintiti in comportament, bucurestenii din elita incep sa dea baluri si dineuri in cinstea ocupantilor chiar din septembrie 1848, cand revolutia abia se incheiase. Unii sufereau, altii se distrau...Cel mai rau an a fost, de fapt, inceputul unui deceniu nefast pentru tara, cu ocupatii succesive, privatiuni si nelinisti.

Text de Dr. Adrian-Silvan Ionescu, critic si istoric de arta

Cine a pierdut pariul

Ca istoric al stiintei, retin perioada octombrie 1919 – octombrie 1920 drept una dintre cele mai rodnice din trecutul cultural romanesc. Cu cateva luni mai inainte, prin ianuarie 1919, in fostul Kolozsvár craiesc (pe care romanii il numeau, cu obstinatie, Cluj, iar anticii Napoca) s-a raspandit zvonul ca aici va lua nastere o universitate in limba „olaha“. „Fiti seriosi, a zambit rectorul maghiar al vechii institutii universitare. Pun pariu ca asa ceva nu se va intampla.“

„Si daca totusi?...“ a staruit decanul de la Medicina, cunoscutul internist Zsigmond Puryesz. „Exclus! Romanii nu sunt capabili de asa ceva. Nu au si nu vor avea niciodata oamenii de valoare necesari. Pe dumneata, de pilda, cine te-ar putea inlocui?“ „Am un asistent foarte bun, Iuliu Hatieganu.“ „Nu… nu! l-a asigurat rectorul. Romanii, clar, au un singur destin, chiar daca sunt scoliti la Budapesta ori la Viena: sa ramana pe locul secund, adica subalterni. De altfel, in cateva luni vom scapa de trupele de ocupatie ale Bucurestiului.“ Rectorul de la Kolozsvár a pierdut, insa, pariul. In 12 mai 1919, la Cluj, o comisie a Consiliului Dirigent, condusa de Onisifor Ghibu, a preluat vechea universitate. Nimeni nu a dorit sa-i indeparteze pe profesorii maghiari, unii dintre ei personalitati culturale de valoare. Li s-a cerut doar sa depuna, cum era uzanta, un juramant de loialitate statului roman. Din pacate, cei mai multi, in frunte cu rectorul, au refuzat si au migrat in corpore la Universitatea din Debrecen.

Erau inca vremuri tulburi. Abia se sfarsisera confruntarile sangeroase dintre romanii transilvaneni si nationalistii maghiari si secui ce se voiau inclusi in noul stat ungar proclamat in 1919 (21 martie), stat care, in acel moment, era „republica sovietica maghiara“ si era condus de Bela Kuhn. Transilvania nu se unise institutional cu tara, viata politica si sociala fiind condusa de Consiliul Dirigent. De aici si sperantele universitarilor unguri din Cluj ca acest inceput de uniune nationala romaneasca va esua, iar cultura transilvana va ramane predominant maghiara. Cum sa faci o universitate romaneasca? Si ce prestigiu stiintific, ce carte de vizita puteau prezenta Europei cei cativa juni licentiati romani care aspirau la catedre? Culmea: mai toti erau scoliti la Budapesta sau in alte orase din Imperiul Habsburgic. Si totusi, rectorul de la Kolozsvár a pierdut pariul.

Un val de entuziasm si solidaritate romaneasca, din pacate prea modeste azi, a cuprins nu numai Transilvania, dar si Vechiul Regat, cum i se spunea la Cluj patriei-mama. Oamenii de cultura ai vremii de la Bucuresti si Iasi au inteles rapid ca, daca nu le sar in ajutor fratilor din Transilvania, hecatomba de jertfe de pe front va intra in istorie ca tragic inutila. Raspunsul intelectualilor romani dat celor care au dezertat de langa ai lor, plecand in corpore la Debrecen, a fost ferm: Da, va exista o universitate romaneasca la Cluj si nu una formala, statuata pe criterii nationale sau vremelnic politice, ci un adevarat focar de cultura europeana, care sa dea nastere la idei originale, la descoperiri stiintifice de prim rang.

Universitatea Daciei Superioare (numita ulterior Universitatea Regele Ferdinand I), infiintata in 12 septembrie 1919, isi deschidea oficial cursurile pe 2 februarie 1920, in prezenta regelui Romaniei, a membrilor guvernului, a numerosi diplomati si invitati de peste hotare (oameni politici, scriitori, filosofi, oameni de stiinta s.a.). Primul rector, filologul Sextil Puscariu, membru al Academiei Romane, venea de la Universitatea din Cernauti si era bine cunoscut, mai ales in lumea spiritualitatii germane. El publicase la Leipzig, Viena si Paris articole si carti de dialectologie a limbilor romanice. In acelasi domeniu al stiintelor umaniste il secondau latinistul Vasile Bogrea, psihologul Florian Stefanescu-Goanga, cunoscutul arheolog si filosof Vasile Parvan, istoricul literar Gh. Bogdan Duica, s.a. Chimia era reprezentata de Gh. Spacu, bine apreciat in Europa vremii pentru introducerea unor metode originale de analiza cantitativa si calitativa. La stiintele naturale urca la catedra Emil Racovita, creatorul biospeologiei, primul dintre savantii lumii care explorase fauna de la Polul Sud. Alaturi de el s-a aflat dintru inceput botanistul Alexandru Borza – creator, cativa ani mai tarziu, al Gradinii Botanice si cercetator al florei din statul New York (Yellowstone).

La transformarea vechii universitati clujene dintr-o institutie provinciala intr-una de faima europeana au contribuit si medicii. In jurul primului decan, Iuliu Hatieganu, s-au strans mai intai cativa ardeleni: igienistul si bacteriologul Iuliu Moldovan, fost colonel-medic in armata lui Franz Josef, care lucrase ani buni alaturi de Stanislas Prowazek, descoperitorul inframicrobului tifosului exantematic (Rickettsia prowazeki); internistul Ioan Goia; dermatologul Coriolan Tataru; stomatologul Gheorghe Bilascu, profesor la Universitatea din Budapesta s.a. Apoi, din Vechiul Regat au venit la Cluj universitarii bucuresteni Iacob Iacobovici (chirurg), Victor Papilian (anatomist), Dimitrie Michail (oftalmolog), Constantin Urechia (neurolog, care lucrase la celebrul spital parizian Salpêtrière), Ion Predescu-Rion (ORL-ist), Cristea Grigoriu (obstetrician), Ioan Nitescu (fiziolog), Titu Vasiliu (anatomo-patolog), Dimitrie Negru (radiolog). Curand, insusi Victor Babes (elev al lui Robert Koch), autorul primului tratat de bacteriologie medicala aparut pe glob si precursor al descoperirii antibioticelor, a venit sa ilustreze invatamantul medical clujean. De la Institutul Pasteur din Paris, a raspuns apelului Constantin Levaditi, pionier pe plan mondial al cercetarii virusologiei, descoperitor al agentului infectios al paraliziei infantile si inventator al tratamentului sifilisului cu preparate de bismut.

Ce mai putea sa spuna, la inceputul lui 1922, fostul rector maghiar de la Cluj? Doar sa recunoasca faptul ca pierduse pariul cu istoria si ca, de atunci inainte, vrand-nevrand, datora universitatii romanesti de la Cluj respect si admiratie. Tot astfel cum noi, romanii, numind in prezent aceasta universitate Babes-Bolyai, aducem prinos de cinstire marelui matematician maghiar din secolul al XIX-lea.

Text de Prof. dr. Radu Iftimovici, laureat UNESCO

Renasterea Inchizitiei

Pentru stiinta romaneasca, anul 1948 a constituit inceputul unei perioade de teroare si abuzuri, o poarta deschisa veleitarilor, debutul unui jalnic servilism fata de aberatiile impuse noua de asa-zisa „revolutie stiintifica“ stalinista.

Cum se stie, inca din anii ’20-’30, in URSS a fost lansata de catre partidul bolsevic lozinca „Sa eliminam intelectualitatea burgheza, sa cream o intelectualitate noua, de tip socialist!“ Dramele care s-au petrecut acolo le intrec cu mult pe cele din epoca medievala, Inchizitia fiind floare la ureche fata de genocidul caruia i-au cazut victime sute de savanti autentici. E destul sa amintim cazul geneticianului Cetvernikov, creatorul geneticii evolutioniste la nivelul populatiilor de plante si animale, care a fost executat pentru ca a ramas credincios ideilor sale.

Fara sa aiba o traditie cultural-stiintifica de tipul celei occidentale (Dimitrie Cantemir fiind doar o fericita exceptie), romanii au reusit totusi, dupa infiintarea universitatilor de la Iasi (1860) si Bucuresti (1864), precum si a Academiei Romane (1866), sa-si castige un bun renume peste hotare. Dar intelectualitatea romana nu era deloc dispusa sa accepte aservirea fata de o dogmatica impusa cu forta de ocupantul sovietic, astfel ca echipa Gheorghiu-Dej – Ana Pauker – Teohari Georgescu – Vasile Luca a hotarat sa o decapiteze prin eliminarea brutala a valorilor. Cel care s-a oferit sa „reformeze“ Academia Romana nu a fost un activist de partid, ci un veritabil om de stiinta: fitopatologul Traian Savulescu, reputat cercetator in domeniul ciupercilor microscopice care paraziteaza plantele. Lucrarile sale i-au adus o unanima recunoastere internationala. Din pacate, veleitar si lipsit de caracter, Savulescu s-a metamorfozat peste noapte in comunist convins, dupa ce in 1942 era cat pe-aci sa devina ministrul agriculturii in guvernul maresalului Antonescu.

Facuse o criza vecina cu infarctul miocardic cand i se comunicase ca „…maresalul a aflat ca sotia Dvs., Alice Savulescu, este evreica si astfel e imposibil sa…“ Ciudat destin! Un simplu telefon l-a salvat de la a nu deveni criminal de razboi. A ajuns, insa, in 1948, demolatorul Academiei Romane. Si iata-l, in acel an nefast, prezidand o ignobila sedinta in care a cerut, fara rusine, eliminarea din Academia Romana a celor mai valorosi oameni de litere si de stiinta pe care ii aveam atunci. Practic, Academia Romana a fost distrusa prin eliminarea a 20 de membri titulari si a 50 de membri corespondenti. Au fost alungati, printre altii, filosofii si literatii Lucian Blaga, Ion Petrovici, Constantin Radulescu-Motru, Dumitru Caracostea, Stefan Ciobanu (membru in Sfatul Tarii care a semnat, in 27 martie 1918, unirea Basarabiei cu patria-mama), Teodor Capidan, poetii Mihai Codreanu si Adrian Maniu, istoricii literari Basil Munteanu si Romulus Candea, istoricul, teologul si pedagogul Onisifor Ghibu s.a.

Istoricii, considerati a fi cei mai „rai dusmani ai poporului“, au constituit principala tinta a prigoanei: marele bizantinolog Gheorghe Bratianu, Alexandru Lapedatu, fost presedinte al Academiei Romane (ambii morti la Sighet), Ioan Lupas si Ioan I. Nistor (amandoi detinuti politici), Simion Mehedinti (geograf si istoric), Petre P. Negulescu s.a. N-au scapat de oprobriu nici sociologul Dimitrie Gusti, psihologul Florian Stefanescu-Goanga, marele fizician Dragomir Hurmuzescu, biologii Constantin Motas, Mihail Gusuleac si Eugen Botezatu – mort in detentie. Alti „dusmani ai poporului“ eliminati din Academie au fost compozitorul Tiberiu Brediceanu, folcloristul Constantin Brailoiu, medicii Grigore T. Popa, igienistul Iuliu Moldovan, neurologul Nicolae Ionescu-Sisesti, Alexandru Ciuca si Dumitru Combiescu – bacteriologi de renume, ctitori ai Institutului Ioan Cantacuzino s.a.

In acelasi an 1948, au fost zguduite din temelii si ierarhiile universitare, cladite intre 1930 si 1947 pe criterii valorice de tip european. Numerosi profesori, savanti de renume, au fost demascati ca „agenti ai imperialismului anglo-american“. Ceea ce s-a petrecut la Cluj, de pilda, nu trebuie dat uitarii. La Facultatea de Medicina, celebrul medic internist Iuliu Hatieganu s-a vazut demascat in public de unul dintre tinerii lui sefi de lucrari, Aurel Moga. In 1942, Hatieganu obtinuse o bursa vieneza de un an pentru unul dintre cei doi sefi de lucrari ai sai. I-a spus atunci lui Octavian Fodor: „Dragul meu, tu esti ginerele meu. N-ar fi corect sa-ti dau tie aceasta bursa. Ce-ar zice oamenii? Asa ca il trimit la Viena pe Moga.“ Dupa un an, Moga i-a scris maestrului ca ar avea nevoie de o prelungire de sase luni, dar austriecii au stopat remuneratia. „Nu-i nimic, i-a raspuns Hatieganu. Lucreaza, iar banii ti-i trimit eu din propriul buzunar.“ Asa a si facut.

Acum, acest Brutus dornic sa-i ia catedra si-a acuzat maestrul ca e impotriva stiintei sovietice, ca a fost prieten cu un profesor din Italia fascista etc. In acelasi timp, anatomistul Victor Papilian, care a infiintat si condus Teatrul National si Opera din Cluj, a fost aruncat in temnita. Deoarece trebuia eliminat si profesorul de chirurgie Alexandru Pop, a fost ales pentru a-l acuza in public un coleg al sau, profesorul Teposu. Daca, in cazul Hatieganu, ignobilului Aurel Moga i s-au promis catedra si academia (le-a si primit), doctorul Teposu a fost victima unui santaj: i s-a fagaduit ca, daca il demasca pe profesorul Pop, doamna Teposu (care era arestata de Securitate) va fi pusa in libertate. Torturat psihic, dr. Teposu s-a angajat ca o va face dar, om de mare caracter, s-a sinucis cu cianura in fata asistentei ingrozite, inainte de a-si rosti cuvantarea. Tot in acest timp, de la Universitatea din Bucuresti, era eliminat Vintila Mihailescu, unul dintre geografii nostri de reputatie europeana.

Anul 1948 a insemnat si debutul alinierii servile a unora dintre oamenii nostri de stiinta la aberatiile etichetate in URSS drept „viziune stiintifica revolutionara“. Astfel, asa-zisa „biologie creatoare“ initiata de Miciurin, un brav gradinar nescolit, dar priceput in diferite altoiri, a fost teoretizata de agresivul agronom T.D. Lisenko (intre 1948 si 1962) care, in numele materialismului dialectic dogmatizat, a respins cu furie tot ceea ce castigase genetica celulara pana atunci. Batand cu pumnul in catedrele academice, el striga ca, de fapt, cromozomii nu sunt decat o plasmuire a imperialismului american. Incurajat de Stalin, Lisenko si-a permis sa distruga laboratoarele de genetica, sa-i arunce afara pe savantii autentici, ba chiar sa obtina arestarea si condamnarea lor.

In aceeasi perioada, o alta protejata a lui Stalin, „bunicuta malefica“ Olga Lepesinskaia, anunta ca a reinviat defuncta teorie a generatiei spontane, pe care L. Pasteur o ingropase fara bocete inca din 1858-1864. Inarmata cu un microscop simplu, Lepesinskaia pretindea ca a vazut cum niste globule de lipoproteine, fara viata, se transforma brusc in celule vii. O aberatie mai mare nici ca se putea. Toti savantii lumii erau de acord ca, in decursul evolutiei, trecerea de la substantele fara viata la celula vie a durat sute de milioane de ani. Lui Stalin insa i-a placut trasnaia Lepesinskai, chit ca nu putea fi demonstrata. Semana cu revolutia bolsevica: acelasi salt de la societatea burgheza inferioara („o mortaciune“) la cea sovietica, „vie si superioara“.

Din pacate si fara jena, atat teoria lui Lisenko, cat si cea a Olgai Lepesinskaia au gasit adepti si la noi. Anumiti veleitari venali abia au asteptat prilejul sa-l demaste pe savantul Gh. K. Constantinescu, profesor de genetica si zootehnie la Facultatea de Medicina Veterinara, elogios apreciat de Th. H. Morgan (Premiul Nobel pentru genetica, 1933). Gh. K. Constantinescu a murit urmarit de agentii Securitatii. De la Facultatea bucuresteana de Medicina a fost alungat Alexandru Caratzali, cel care a publicat prima teza de genetica celulara aparuta in Franta. Alaturi de Lejeune, Karatzali este primul din lume care emite ipoteza dupa care mongoloidismul (Sindromul Down) este datorat unei aberatii cromozomiale (trisomia 21). De altfel, si Karatzali a construit socialismul, in calitate de detinut, „jucandu-se“ cu lopata si tarnacopul la Canalul Dunare – Marea Neagra.

Mai toate tarile au avut perioadele lor tragice. Din pacate, la noi, in vremea inchizitiei ideatice inceputa in 1948, in roba procurorilor s-au grabit sa intre, fara remuscare, colegii prietenosi de pana ieri, cei pe care ii credeai truditorii aceluiasi ogor ideatic nedestelenit, slujitorii exclusivi ai adevarului. Uimirea dureroasa a istoricului si criticului stiintific este sa constate ca varful ascutit de gheata a fost si continua sa fie un iceberg cladit din carente etice. Desi acest aspect depaseste granitele faptice care fac obiectul prezentului articol, el ne aduce sub ochi probleme inca nerezolvate ce tin de demnitatea si integritatea morala a cercetatorului stiintific.

Text de Prof. dr. Radu Iftimovici, laureat UNESCO