Banii sau piata?

ROMANIA, LA RASCRUCE DE DRUMURI

Atunci cand vorbim despre bani, Romania nu este „o insula de latinitate intr-o mare slava“, cum ne-au invatat profesorii nostri, facand referire la cultura autohtona. E drept, in secolul al XIX-lea, din punctul de vedere al falimentelor si crizelor, eram o veritabila insula. De ce? Pentru ca la acea vreme, cand deja in Statele Unite bancile se prabuseau sub povara crizelor succesive, Romania abia isi contura un sistem bancar in sensul propriu al cuvantului.

• Astăzi se împlinesc 129 de ani de la naşterea unui mare poet, dramaturg şi filosof român
• Se împlinesc 25 ani de la vizita celui mai îndrăgit Papă la Bucureşti. Momentul a fost…

In secolul XX, insa, tara noastra nu a mai fost ocolita de socuri. Marea Depresiune din anii 1929-1933 a lovit aici la fel ca in intreaga Europa. Scaderea preturilor pe fondul crizei a doborat agricultura romaneasca rudimentara, incapabila sa faca fata mai performantelor economii agricole din Statele Unite sau Canada, chiar daca si acestea se aflau in dificultate. Exporturile, in special de petrol si de grau, au scazut cu aproape 58%. Romania a fost obligata sa se imprumute de pe pietele externe, iar in 1933, prin Planul de la Geneva, Banca Nationala a Romaniei a intrat sub controlul expertilor straini care decideau in privinta datoriei externe a statului roman. Varful crizei a fost atins in 1932, cand, pe fondul scaderii productiei din cauza cererii din ce in ce mai restranse, in Romania existau 300.000 de muncitori someri la
18 milioane de locuitori. Pare putin, dar trebuie spus ca atunci o mare parte a populatiei lucra in zonele rurale.

In timpul Marii Depresiuni (1931) a falimentat Banca Marmorosch Blank (fosta Banque de Roumanie), fapt care a reprezentat un cutremur la acea vreme, intrucat Marmorosch Blank era considerata una dintre cele mai solide institutii de credit. Falimentul s-a produs pe fondul crizei, dar si al acordarii unor credite neperformante. Instaurarea comunismului a „salvat“ Romania de falimente bancare si de crize vizibile, pentru ca toate acestea au fost ascunse sub pres sau, uneori, nu au fost contabilizate. Lucrurile sunt relative pentru ca, de pilda, se spune ca Uniunea Sovietica, izolata in timpul Marii Depresiuni, nu a fost atinsa de criza. Totusi, in acea vreme, in fostul imperiu comunist, milioane de oameni au murit de foame. Abia dupa 1989, in Romania au aparut falimentele bancare. In urma acestora, statul a fost obligat sa scoata din buzunar miliarde de dolari, prin preluarea pierderilor la datoria publica – ceea ce inseamna ca fiecare dintre noi a platit pentru bancile ajunse in incapacitate de plata.

Potrivit unui raport al BNR din 2004, costul total al restructurarii sistemului bancar a fost de 3,7 miliarde de dolari. Numai restructurarea Bancorex a costat aproape doua miliarde de dolari. In top urmeaza Banca Agricola, cu pierderi ce se apropie de 1 miliard de dolari, si Banca Dacia Felix, cu 100 de milioane de dolari. Costul restructurarii s-a ridicat la 6,4% din PIB-ul anului 2003. Insa romanii nu au fost pagubiti doar de prabusirea bancilor dupa 1989, ci si de falimentul a ceea ce acum are un nume – jocurile piramidale. Caritas, Mondoprosper si Gerard sunt cele mai cunoscute asemenea jocuri – niste escrocherii in care sute de mii de oameni si-au depus economiile si le-au pierdut. Bani pierduti s-au inregistrat, de asemenea, la fondurile mutuale FNI, SAFI si FMOA, dar si la asa-numitele banci populare – cooperative de credit care au functionat o vreme, dupa care s-au stins asa cum au aparut, fara sa se cunoasca exact pierderile pe care le-au produs.

Prima institutie de credit declarata falimentara de catre BNR a fost o micuta banca, Albina, in 1999. In cazul Bancii Albina, ca si al majoritatii bancilor romanesti intrate in faliment ori salvate in extremis, „reteta“ caderii a fost aceeasi: s-au dat credite de milioane de dolari contra unor garantii active care nu insemnau nimic. Bancorex a oferit, de pilda, un credit de 1 milion de dolari primind drept garantie un rond de flori din fata unei fabrici. Bancii Dacia Felix i s-a dat ca garantie pentru un imprumut de 1,5 milioane de dolari o turma de oi, iar Bankcoop a acordat un credit de 2,5 milioane de dolari contra unui… cimitir. Evident ca astfel de credite nu erau rambursate, iar banca ramanea cu bunul garantat, din care nu putea scoate mare lucru. Anul cel mai greu pentru sistemul financiar romanesc postdecembrist a fost 1999, cand au inceput sa se prabuseasca primele banci, situatie care s-a prelungit pana spre 2002. Intre 1999 si 2002 au intrat in faliment Bankcoop (fosta Banca de Credit Cooperatist Centrocoop), Banca Internationala a Religiilor, Banca Columna, Banca Turco-Romana si Nova Bank. Banca Agricola, falimentara si ea, a fost privatizata, dar statul a trebuit sa suporte pierderi de aproximativ 1 miliard de dolari. Aceste falimente nu au avut cauze externe, bancile fiind, practic, devalizate prin acordarea unui volum imens de credite neperformante. Ce se va intampla acum? Banca Nationala da asigurari ca sistemul bancar este solid si ca nu va intra in colaps. Insa sistemul bancar romanesc este detinut in cea mai mare parte de banci straine, care au probleme la ele acasa. BNR da asigurari ca va ajuta bancile care, dintr-un motiv sau altul, ar putea intra, pentru o perioada, in criza de lichiditati.

Desi bancile dau inca semne ca stau pe picioare, criza se face simtita si se rasfrange in economie. Dobanzile bancare au inceput sa creasca, iar creditele sunt obtinute din ce in ce mai greu. Dacia Renault si-a intrerupt pentru cateva zile productia din cauza scaderii vanzarilor de automobile. Situatia este explicabila: bancile nu mai acorda sau acorda foarte greu credite pentru achizitionarea de masini. Pe de alta parte, oamenii incep sa inteleaga dificultatile care urmeaza sa apara si nu mai achizitioneaza bunuri de folosinta indelungata, fapt ce afecteaza productia. Arcelor Mittal Galati si-a redus, de pilda, productia de otel pe fondul scaderii cererii. Romania nu este in recesiune, pentru ca nu exista semne ca va surveni curand o scadere dramatica a economiei, ci, eventual, cel mult o temperare a cresterii ei. Insa agentiile de rating au coborat deja ratingul Romaniei, considerand tara noastra prea dependenta de finantarile externe.

Citeste continuarea in pagina 4

PATRU SECOLE DE AGONIE SI EXTAZ

Istoria financiara este presarata cu perioade de euforie, urmate de intoarceri bruste la realitate. Lacomie? Prea multa incredere in viitor sau in noile tehnologii? Din toate cate un pic. De-a lungul ultimelor patru secole, aceste episoade s-au succedat fara ca investitorii sa para a fi invatat vreodata din greseli. Cei care pierd sunt insa multi. O criza financiara sau monetara inseamna o restrangere a creditatii, cu alte cuvinte bancile imprumuta mai putini bani sau deloc. Ca urmare, afacerile se restrang, productia scade, muncitorii sunt trimisi in somaj si nu mai au bani sa cumpere, iar cei care produc trebuie sa produca mai putin. Este un cerc vicios, care porneste de obicei din specularea momentelor de crestere a unei economii sau a unui anumit produs. Prima criza speculativa cunoscuta in istorie a avut loc in 1634 si a fost provocata de bulbii de lalele. Mult mai tarziu, in Anglia si Franta, in vartejul speculatilor au intrat titlurile primelor companii pe actiuni. In secolul al XIX-lea, s-au succedat mai multe crize care i-au ruinat pe investitorii in actiunile companiilor de drumuri & cai ferate si pe cei din sectorul imobiliar. Mai aproape de noi, crizele bursiere au facut sa cada indicii americani (1987) si apoi pe cei japonezi (1989). De fiecare data, s-a constatat ca speculatia este un fenomen de masa. Noi oportunitati de investitii excita publicul, iar perspectivele de profit par infinite: fiecare isi imagineaza o noua era. Un optimism fara margini ii loveste pe investitori, le stimuleaza gustul castigului, iar pretul activelor isi ia zborul. Trezirea este intotdeauna brutala.

Tulipomania

Intre 1634 si 1637, un val de speculatii a impins pretul bulbului de lalea la cote inimaginabile – echivalentul a 20.000 de dolari de astazi. De ce? Lalelele tocmai fusesera aduse in Europa de Vest via Amsterdam. Erau in acea vreme comercializate in intreaga Europa, iar in functie de frumusetea si raritatea lor, reflectau statutul social al posesorului. Un bulb de lalea deosebit putea sa-l faca bogat pe cel care il vindea. Numai ca, in 1637, pretul bulbilor crescuse atat de mult fata de valoarea lor reala, incat si bogatii de atunci s-au dezumflat, iar acesta a scazut dramatic. Caderea pretului i-a ruinat pe multi dintre cei care speculau pe aceasta piata. Si atunci, ca si acum, evolutia unui bun tranzactionat pe o piata conduce uneori la un val de optimism exagerat. Intr-o astfel de situatie, se spune, pretul depaseste cu mult valoarea reala. Atunci se produce o prabusire, acel „bubble“ de care tot auzim vorbindu-se in ultimele luni.

In 1720, la un interval de cateva luni, au avut loc in Franta si apoi in Anglia doua crize asemanatoare. Ele priveau titlurile companiilor care exploatau resursele din Lumea Noua si au fost numite de catre istoricii economiei Mississippi Bubble si South Sea Bubble. In cele doua cazuri, razboaiele lasasera statul foarte indatorat, acesta cedandu-si privilegiile comerciale companiilor private, pentru a-si putea plati, cu banii primiti, datoriile. In Franta, Banca Regala emitea titluri, in vreme ce Compania Mississippi, care tocmai descoperise aur in Louisiana, le cumpara si le transforma in actiuni ale sale. Dezastrul s-a produs cand detinatorii actiunilor au vrut sa le transforme pe acestea in aur, asa cum aveau, de altfel, dreptul. Banca Regala a Frantei nu avea atata aur cat i s-a cerut, asa incat actiunile Companiei Mississippi s-au prabusit. La fel s-a intamplat si in Anglia.

In secolul al XIX-lea, in Statele Unite, au avut loc numeroase crize legate de investitii si infrastructura, cauzate in mare parte de expansiunea monetara pe fondul unui sistem bancar care nu era reglementat, dar si pe fondul optimismului exagerat legat de noi posibilitati de investitii. De fiecare data, ciclul a fost identic. Nevoile investitionale mari ale unei regiuni a Americii atrageau mai cu seama capitalul britanic. In paralel, bancile locale americane isi extindeau creditarea si emiteau mult mai multe titluri decat propriile rezerve, imprumutandu-se din strainatate. Aceste speculatii au lovit de-a lungul secolului al XIX-lea sectorul imobiliar, caile ferate si canalele de navigatie. Crizele s-au sfarsit, dar au provocat falimentul a numeroase banci si intreprinderi, lasand economia paralizata pentru mai multi ani. Noutatea crizelor respective, in opozitie cu specificul speculatiilor din secolul al XVIII-lea, a fost ca au lasat in urma o infrastructura noua si functionala si au dezvoltat America.

Marea Depresiune

Dupa euforia financiara care provoaca speculatii, expansiunea monetara este a doua cauza a „bulelor“. De-a lungul anilor care au precedat criza din 1929, Rezervele Federale Americane (banca centrala) au adoptat o politica monetara foarte lejera. In acea vreme, economia SUA era in plina expansiune. Se inventasera automobilul si radioul, iar profiturile in aceste industrii pareau nelimitate. Cu un an si jumatate inaintea crahului, Dow Jones (principalul indice bursier american) crestea cu 77%, ajungand, in august 1929, la 380 de puncte. Trebuie spus ca acest nivel nu a mai fost atins decat in anul 1954. In particular, titlurile Radio Corporation of America au crescut de la 80 de dolari la inceputul anului 1928, la 505 in septembrie 1929, ceea ce inseamna o crestere de peste 500%. Se spunea pe atunci ca radioul revolutioneaza comunicatiile si posibilitatile de marketing ale societatilor comerciale (acelasi discurs de dinaintea prabusirii internetului, 80 de ani mai tarziu, in 2000).

In fata cererii mari de bani pentru dezvoltare, dobanzile au crescut. In replica, incepand cu vara lui 1929, productia industriala a incetinit, iar investitiile s-au diminuat substantial. Din septembrie acelasi an, bursele americane si canadiene au inceput sa scada, iar criza s-a amplificat pana la 29 octombrie 1929. In acea zi, indicele Dow Jones a scazut cu 11,7%. A urmat o depresiune economica in lant, amplificata de o politica monetara si fiscala foarte stranse. In 1933, un sfert din populatia americana adulta se afla in somaj. PIB-ul din 1929 al SUA nu a mai fost atins decat in 1941. Criza s-a propagat rapid in Europa (intrucat relatiile economice dintre cele doua continente erau stranse) si a contribuit la ascensiunea curentului nationalist si fascist, cu rezultatul cunoscut: al doilea Razboi Mondial. Bursele si economia americane nu si-au revenit decat dupa introducerea unui vast program de cheltuieli federale (New Deal) propus de presedintele Roosevelt in 1933. De unde a venit criza? In 1929, americanii aveau o incredere nelimitata in cresterea economica in general si in noile industrii in particular. Acest entuziasm a fost suficient de puternic pentru ca piata financiara sa ignore situatia generala a economiei. Prapastia dintre economia reala si speculatiile financiare amplifica orice criza.

Lunea neagra

In a doua jumatate a secolului trecut, America s-a confruntat cu mai multe crize economice, fiecare fiind insotita de o importanta degringolada a burselor. Au existat crize in 1966, 1969, 1974, 1980 si 1982. Cea mai des invocata este cea din 1987. In acel an, la 19 octombrie, a avut loc faimoasa Lune Neagra, in care indicele Dow Jones a cazut cu 508 puncte (22,6%), cea mai puternica prabusire din istoria sa de pana atunci.
Ce s-a intamplat, de fapt? Inainte de 1987, in expansiunea bursiera au fost introduse noi tehnici de gestiune a portofoliului de actiuni si a riscului. Asigurarea portofoliului respectiv consta in cumpararea unor optiuni de vanzare asupra titlurilor, cu scopul de a-l stabiliza. In caz de cadere a pietelor, erai asigurat astfel ca nu pierzi totul. Aceasta tehnologie financiara a fost implementata gratie unei a doua inovatii, numita Program Trading.

Aceasta consta in girarea unui portofoliu (volum de actiuni) pe baza de analiza tehnica, pentru ca apoi vanzarile si achizitiile de actiuni sa se supuna unui program construit in acord cu parametrii stabiliti anterior. Numai ca o analiza tehnica se bazeaza pe inertia perceputa in preturile activelor financiare. Daca valoarea unui titlu creste, se presupune, automat, ca va continua sa creasca si atunci cei care vor sa castige din viitoarea variatie de pret cumpara titlul respectiv. Aceasta procedura preprogramata nu fusese insa adaptata la contextul unui crah bursier. (Astfel de noi inventii financiare mult mai sofisticate stau la baza crizei de astazi.) In 1987, cu o zi inainte de colaps, pretul actiunilor ajunsese atat de sus, incat nu s-au mai gasit cumparatori. Nemaicrescand pretul, programele au inceput sa vanda pe considerentul ca piata scade. A inceput o avalansa a scaderilor si sistemul financiar a fost amenintat direct. Volumul mare de titluri la vanzare a condus la prabusirea pretului actiunilor companiilor. Situatia a fost salvata de Rezervele Federale, care au injectat bani in economie, cumparand titluri de pe piata. Nu a cazut nici o banca.

Citeste continuarea in pagina 2