Şobolanii îşi folosesc „mustăţile” ca organe de simţ – dar şi oamenii se pot orienta în mod similar

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Vibrizele şobolanilor (acei peri lungi de pe bot numiţi popular „mustăţi”) sunt, în realitate, organe de simţ; cu ajutorul lor, animalele se orientează pe întuneric. Atingând obiectele din jur cu vibrizele (care se mişcă înainte şi înapoi de 8 ori pe secundă), animalele capătă informaţii despre configuraţia spaţială a ceea ce se găseşte în jur. Vibrizele se întâlnesc la multe specii de mamifere dar, întrucât la om ele nu există, se credea că oamenii nu s-ar putea orienta printr-un mecanism de acest gen.

Dar un experiment realizat la Institutul Weizmann, din Israel, a dovedit că, dacă sunt echipaţi cu „vibrize” artificiale, oamenii învaţă să se orienteze cu ajutorul lor în doar câteva ore.

Cercetătorii au ataşat fire de plastic lungi de 30 cm de degetele unor voluntari legaţi la ochi şi au urmărit modul în care oamenii învăţau să localizeze obiectele din jur.

Rezultatele, publicate în Journal of Neuroscience, oferă noi informaţii despre procesele senzoriale şi ar putea duce la dezvoltarea unor  metode noi de a-i ajuta pe nevăzători. 

Cercetătorii i-au echipat pe participanţi cu câte o „vibriză” de plastic ataşată de degetul arătător al fiecărei mâini; firele de plastic aveau la baza lor senzori de poziţie şi de forţă, pentru ca specialiştii să poată urmări mişcările firelor în timp ce voluntarii le mişcau pentru a „simţi” obiectele din jur.

În dreptul fiecărui participant au fost aşezate două bare verticale, la distanţa de un braţ, una dintre ele fiind puţin mai în faţă decât cealaltă. Subiecţilor lui s-a cerut ca, folosind doar „vibrizele”, să spună care dintre bare se găsea mai în spate. Pe măsură ce experimentul avansa, decalajul dintre bare a fost redus, până când subiecţii nu au mai putut spune care era mai în spate.

Încă din prima zi a experimentului, participanţii s-au descurat atât de bine cu „noul lor simţ”, încât au putut percepe o diferenţă de numai 8 centimetri între poziţiile barelor.

Analiza datelor a arătat că voluntarii reuşeau acest lucru extrăgând informaţii spaţiale din informaţiile temporale: ducându-şi ambele mâini în faţă pentru a simţi unde erau barele, îşi dădeau seama care era mai în spate pentru că simţeau contactul cu ea mai devreme.

Repetând experimentul în ziua următoare, s-a constatat că abilitatea participanţilor se îmbunătăţise semnificativ: puteau simţi, în medie, un decalaj de 3 cm între bare, unii dintre ei putând percepe chiar un decalaj de doar 1 cm.

Abilitatea de a simţi diferenţele între momentele de contact nu se îmbunătăţise; mai degrabă voluntarii îşi perfecţionaseră aspectele motorii ale strategiei de orientare: încetinind mişcarea mâinilor – chiar dacă aceasta însemna să mărească intervalul de timp până la contact – reuşeau să simtă diferenţe spaţiale mai mici.

Experimentul a arătat, astfel, că simpla schimbare a caracteristicilor mişcării – fără nicio modificare a sensibilităţii simţurilor – este suficientă pentru a ne „ascuţi” percepţiile. 

Cercetătorii cred că descoperirea ar putea fi utilizată pentru a ajuta persoanele nevăzătoare, construind mici dispozitive care ar converti imagini video în stimuli mecanici, realizând astfel o interfaţă intuitivă, uşor de utilizat. 

Sursa: Mail Online