Un cercetător român a descoperit cum putem prezice riscul de sinucidere al unei persoane printr-o analiză de sânge

De multe ori, persoanele care intenţionează să-şi ia viaţa nu se sfătuiesc cu alte persoane şi nici nu îşi împărtăşesc gândurile. De aceea, identificarea unor metode prin care să fie prezis riscul ca cineva să dezvolte gânduri sinucigaşe ar putea ajuta la salvarea multor vieţi, dat fiind că, anual, la nivel mondial se sinucid un milion de persoane.

„Este o tragedie ce poate fi prevenită”, declară Alexander Niculescu, un psihiatru de la Universitatea Indiana din Indianapolis ce doreşte să identifice markeri biologici ai riscului de suicid.

Din cauza complexităţii creierului uman şi a inaccesibilităţii sale, eforturile de a identifica predictori ai riscului de suicid s-au concetrat mai degrabă asupra indiciilor moleculare, ce poartă numele de biomarkeri. Aceşti biomarkeri ajută la identificarea persoanelor care prezintă un risc sporit de a se sinucide. Niculescu a reuşit, alături de colegii săi, să descoperit şase biomarkeri în sânge despre care cred că pot ajuta la identificarea persoanelor ce riscă să-şi ia viaţa. Cercetarea coordonată de cercetătorul român este publicată în jurnalul Molecular Psychiatry.

Studiul efectuat de Niculescu şi colegii săi a avut patru etape distincte. Mai întâi, cercetătorii au identificat nouă bărbaţi cu tulburare bipolară dintr-un studiu efectuat la Universitatea Indiana. Cercetătorii au observat că aceşti bărbaţi, de-a lungul vizitelor efectuate la laboratorul universităţii, suferiseră o transformare: dacă la început nu aveau niciun gând de sinucidere, ei ajunseseră să obţină un scor ridicat în cadrul unui test ce identifică riscul de suicid. Cercetătorii au analizat schimbările în expresia genelor din celulele sanguine ale bărbaţilor şi au identificat mai mulţi biomarkeri-candidaţi. Ulterior, aceşti biomarkeri au fost verificaţi cu ajutorul altor cercetări mai vechi asupra genelor asociate tulburărilor mentale şi sinuciderii, efort ce a permis identificarea a 41 de biomarkeri ce prezentau cel mai mare grad de probabilitate de a fi implicaţi în riscul de sinucidere. „Funcţionează ca o clasificare a motorului de căutare Google. Biomarkerii care prezentau cele mai numeroase dovezi distincte obţineau clasificarea cea mai mare”, a explicat Niculescu pentru Nature.

Ulterior, cercetătorii au comparat rezultatele pe care le-au obţinut cu mostrele de sânge colectate de medicul legist de la nouă bărbaţi care îşi curmaseră viaţa. Acest lucru le-a permis oamenilor de ştiinţă să reducă lista biomarkerilor de la 41 la 13. Apoi, echipa coordonată de Niculescu a supus biomarkerii la mai multe teste statistice foarte stricte, în urma cărora numărul biomarkerilor despre care oamenii de ştiinţă erau convinşi că indică riscul de suicid a fost redus la 6.

Pentru a verifica dacă aceşti biomarkeri pot prezice spitalizările asociate încercărilor de sinucidere, cercetătorii au analizat date referitoare la expresia genelor colectate de la 42 de bărbaţi cu tulburare bipolară şi 46 de bărbaţi cu schizofrenie, identificând corelări cu patru dintre biomarkeri, mai ales în grupul bărbaţilor afectaţi de tulburare bipolară. Acest lucru sugerează că genele active nu sunt doar „markeri de stare”, ce indică riscul imediat, ci „markeri de trăsătură”, ce indică riscul pe termen lung. Atunci când biomarkerii au fost combinaţi cu alte măsurători clinice ale stărilro mentale, acurateţea cu care cercetătorii putea prezice rata spitalizărilor creştea de la 65% la peste 80%.

Biomarkerul cu cea mai mare putere de predicţie era codificat de gena SAT1. „Era cu mult peste ceilalţi biomarkeri”, a explicat Niculescu. „Cercetarea noastră deschide o fereastră ce ne permite să vedem fundamentul biologic a ceea ce se petrece”, a mai declarat pentru Nature cercetătorul român.

Ghanshyam Pandey, un psihiatru de la Universitatea Illinois din Chicago, afirmă că cercetarea lui Niculescu reprezintă un pas important în efortul de a identifica biomarkeri psihiatrici, însă subliniază că numărul mic de participanţi la studiu sugerează că este nevoie ca cercetarea să fie reprodusă în grupuri mult mai mari înainte ca rezultatele să poată fi folosite clinic. „Aceasta este marea provocare”, spune Pandey.

Niculescu afirmă că studiile de acest tip sunt, de regulă, efectuate pe grupuri mai mari, însă a subliniat că această cercetare a folosit numeroşi paşi riguroşi ce aveau ca scop eliminarea rezultatelor fals pozitive. Următorul pas, spune Niculescu, este analizarea nivelului acestor biomarkeri în cadrul populaţiei generale şi a altor populaţii supuse riscului de sinucidere, precum cele ce suferă de depresie, stres sau care sunt în doliu. „Sinuciderea nu este asociată doar afecţiunilor mentale. Este un comportament extrem de complex”, a concluzionat cercetătorul.

Sursa: Nature