De 100 de ani, Tezaurul şi Basarabia sunt temelia neprieteniei româno-ruse

Reporter: Care-i povestea tezaurului?

 

Marian Voicu: Pentru noi, chestiunea Tezaurului este simplă: le-am dat ruşilor toată avuţia noastră, spre păstrare, cu acte în regulă. De 100 de ani le-o cerem înapoi. În cele două transporturi, din 1916 şi 1917, românii au expediat tezaurele Băncii Naţionale şi ale Casei de Depozite şi Consemnaţiuni, ale băncilor private şi ale instituţiilor publice, bijuteriile Coroanei, cele mai importante obiecte de artă din muzee şi colecţiile private, odoarele mănăstireşti, colecţiile numismatice, arhivele statului, arhivele diplomatice, manuscrisele, cărţile rare, tot ce reprezenta, ca patrimoniu, identitatea naţiunii române. În 1935 şi 1956, spre surprinderea Bucureştiului, părţi din Tezaur au fost restituite, provocând discursuri elaborate despre „mărinimia” şi „bunăvoinţa” Moscovei. Autorităţile române nu au pomenit niciodată despre dreptul legitim al României de a i se restitui ceea ce era al său. De atunci, se negociază restituirea integrală. A făcut-o şi Ceauşescu în discuţiile oficiale cu Brejnev, în 1965, o face acum Comisia comună de istorici şi experţi, care s-a întrunit însă doar de 4 ori în 13 ani, comisie care, de fapt, doar negociază trecutul. Noi vorbim despre Tezaur, ruşii despre istoria Tezaurului.

 

Reporter: Tezaurul. De ce e o rană?

 

Marian Voicu: Dincolo de valoarea patrimoniului în sine, valoarea simbolică este, cu trecerea timpului, mult mai importantă. De 100 de ani, Tezaurul şi Basarabia sunt temelia pe care s-a clădit neprietenia dintre români şi ruşi. Atât timp cât partea rusă va evita să spună adevărul în chestiunea Tezaurului, va fi greu ca relaţiile bilaterale să se îmbunătăţească. Trebuie recâştigată încrederea de o parte şi de alta. Dar, după cum a arătat şi gestul Ambasadei Federaţiei Ruse de a contribui la achiziţia Cuminţeniei pământului simultan cu a ne servi o lecţie de istorie, va fi greu.

 

Reporter: De fapt, cine a greşit?

 

Marian Voicu: Istoria contrafactuală este neproductivă în acest caz. Putea România să evacueaze în altă ţară cele două transporturi în 1916 şi 1917? Era mai bine dacă lăsa tot patrimoniul artistic, arhivistic şi valorile financiare în teritoriul ocupat de germani? Insistenţele ruşilor de a evacua în Rusia toate aceste bogaţii dar şi instituţiile statului, inclusiv armata, erau bine intenţionate sau nu? A fost o decizie impardonabilă evacuarea celui de-al doilea transport – a cărui valoare financiară era de 10 ori mai mare decât primul şi conţinea şi valorile artistice şi patrimoniul arhivistic – în iulie 1917, când Rusia era prinsă în vârtejul anarhiei? Întrebările sunt interesante pentru istorici. Pentru cele două state însă, care au semnat protocoale cu valoare de tratat internaţional, aceste întrebări sunt inutile – Rusia modernă a moştenit toate drepturile şi obligaţiile Imperiului Ţarist şi pe cele ale URSS, fiind deci obligată să îşi respecte angajamentul de a restitui întreg Tezaurul.

 

Reporter: Are sens o luptă pentru tezaur în 2016?

 

Marian Voicu: Desigur. Sunt multe state angajate în litigii privind trofeele de război – bunuri artistice în general – capturate de URSS în cel de-al Doilea Război Mondial. Nimeni nu îşi permite să renunţe la acestea, iar în cele mai multe cazuri, valoarea bunurilor este cu mult mai mică decât cea a patrimoniului românesc. Dar Tezaurul României nu este un trofeu de război! Acesta este singurul litigiu din lume în care un stat a încredinţat valorile sale cele mai de preţ unui aliat, care s-a angajat sub semnătură se le păstreze şi să le restituie şi acel stat nu îşi mai recunoaşte apoi semnătura.

 

Sursa: Mediafax

 

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole: