Istoricul Marius Oprea: 11 morţi la Caransebeş, în urma ”tratamentelor neomenoase”

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Aici ne-am apropiat de finalizarea cercetărilor arehologice pe un teren situat în spatele unei clădiri care a adăpostit din ianuarie 1949 şi pînă în 1953 un Comandamentui Unic înfiinţat de Securitate, pentru a lupta împotriva partizanilor din zona montană a Banatului.

• Previziunea ambasadorului austro-ungar: România va intra în război împotriva Imperiului
• Mumia uimitoare a unei maimuțe din Argentina dezvăluie un ritual bizar

Această luptă a fost una fără prizonieri – partizanii capturaţi au fost executaţi sumar, la finalul unor anchete şi torturi greu de imaginat, fiind expuşi apoi în locuri publice, în mijlocul comunelor de baştină, sau chiar şi în faţa cinematografului din oraşul Caransebeş, devenit în toată această perioadă un oraş militarizat, sub ocupaţia trupelor Securităţii şi ale Miliţiei. Mă aflam acolo alături de colegii mei din echipa condusă de Gheorghe Petrov (Paul Scrobotă – Muzeul Aiud, Horaţiu Groza – Muzeul Turda, Gabriel Rustoiu – director al Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia) şi de cei veniţi în ajutor de la Muzeul din Caransebeş (directorul Dacian Rancu, arheologii Dimirie Negrei şi Iulian Leonti) şi am încetat deodată lucrul, copleşiţi cumva de un sentiment de zădărnicie. Peste groapa lungă săpată de noi a început să plouă dintr-o dată cu frunze de arţar, dintr-un vînt stîrnit din senin. Cum adică, morţii pe care îi vedeam sub ochii noştri, dovezile crimelor Securităţii erau, de fapt, rezultatul unor ”tratamente neomenoase”?

Descoperisem pe o suprafaţă săpată de puţin peste 20 de metri pătraţi 11 schelete ale unor oameni ucişi de anchetatorii de la Securitate, care au fost detaşaţi la Caransebeş la începutul anilor ’50 din întreaga ţară, pe mîna cărora au intrat atît partizanii capturaţi, dar şi cei aproximativ 800 – 1000 de ţărani, arestaţi în zona montană a Banatului, fie pentru că i-au ajutat pe aceştia, fie că se presupunea că ar fi ştiut locurile în care ei se ascund.

Numărul celor ucişi în birourile de anchetă şi în subsolurile Comandamentului Unic din Caransebeş, unde se aflau celule ale căror zăbrele se mai observă şi astăzi este însă mult mai mai mare decît cei 11, pe care i-am găsit în numai trei zile de investigaţii. Nu a fost numai vorba de crime ”Pacificarea” Banatului a luat în 1951 inclusiv forma deportării în Bărăgan, sub coordonarea aceluiaşi Comandament, în noaptea de Rusalii, a unui număr de 12791 de familii, cu 40320 de persoane din 258 de localităţi, copii şi bătrîni, băraţi şi femei deopotrivă. Acţiunile armate ale trupelor de Securitate au continuat pînă în 1953, cînd activitatea Comandamentului Unic a lua sfîrşit, odată cu uciderea ultimilor partizani bănăţeni. Şirul crimelor comunismului a continuat însă şi în deceniile următoare, dacă e să ne gîndim numai la cei masacraţi în încercarea de trecere a frontierei în Iugoslavia – şi poate că aici este motivul istoric adevărat al exploziei anticomuniste din decembrie 1989 care a izucnit tocmai în capitala Banatului, Timişoara.

Să mă întorc însă la săpăturile noastre. Dintre cei 11 morţi, 6 se află aruncaţi în două gropi comune. Este exclus ca osemintele să fi aparţinut vreunui cimitir. Poziţiile în care au fost aruncaţi în gropi (fără nicio grijă, fără îmbrăcăminte, unii peste alţii), lipsa orientării cadavrelor, de la est la vest – după rînduiala creştină, indică faptul că aceşti 11 morţi (şi mulţi alţii, cît vom mai putea săpa, în terenurile neocupate de construcţii) sînt rezultatul ”activităţii” Comandamentului Unic al Securităţii. Cu toţii am ajuns la concluzia preliminară că e vorba de rămăşiţele celor dispăruţi, fiind ucişi în anchetă, după ce au fost arestaţi şi aduşi la Caransebeş, pe ultimul lor drum.

Am predat la dosarul deschis la Parchetul Militar Timiş de către colonelul-magistrat Radu Ilina, numelor tututuror ofiţerilor din structura de comandă a acestui Comandament Unic, cît şi a unui număr de 19 ofiţeri şi subofiţeri care s-au remarcat în acţiunile represive din Banat, în anii 1949-1953, inclusiv în anchetarea şi torturarea celor arestaţi. Este puţin probabil ca vreunul dintre aceştia să se mai afle în viaţă. Şi chiar dacă ar mai trăi, încadrarea juridică de către Curtea de Apel Bucureşti a ofiţerilor de securitate care l-au ucis pe inginerul Gheorghe Ursu, ne-a arătat că niciunul dintre aceştia nu ar fi pedepsit pentru crimele sale, ci ar fi achitat. Aşa cum a făcut-o judecătoarea Mihaela Niţă de la Curtea de Apel Bucureşti, în cazul anchetatorilor care l-au ucis pe inginerul Gheorghe Ursu, care a socotit drept ”tratamentele neomenoase” torturarea pînă la moarte a acestuia.

Tortură de care au avut parte şi victimele aruncate în gropile comune de la Caransebeş, care este redusă prin această proaspătă sentinţă de la Curtea de Apel Bucureşti, la ”tratamente neomenoase” şi care s-a prescris. Morţii de la Caransebeş, ca şi inginerul Gheroghe Ursu, au murit în ”anchetele” Securităţii. Ceea ce diferă este numai numele anchetatorilor, care ar fi achitaţi dacă ar ajunge în boxa acuzaţilor, pentru că fapta lor s-a prescris. Dar ceea ce nu se va precrie vreodată pentru mine şi colegii mei, alături de care am umblat cu mîinile printre oasele celor 11 morţi găsiţi la Caransebeş, care au fost ucişi de Securitate în acelaşi mod ca şi Gheorghe Usu este crima împotriva umanităţii victimelor, săvîrşită la Curtea de Apel Bucureşti de judecătoarea Mihaela Niţă.