Sedințele sale de exorcism se desfășurau aproape așa cum am văzut și noi în diverse filme. În biserici sau în casele oamenilor. Gabriele Amorth, cel mai renumit exorcist al Vaticanului, luptătorul, la propriu, împotriva răului, se apleaca asupra celor posedați, demonizați, recitându-le rugăciuni latine vechi. Totul într-o atmosferă tensionată și chiar înfricoșătoare, în timp ce poruncea forțelor nevăzute să se îndepărteze, invocând puterea lui Hristos. Scene demne de filme de groază, cum spuneam, dar care pentru părintele Gabriele Amorth erau o realitate cotidiană. Gabriele Amorth a trăit 91 de ani (a murit la 16 septembrie 2016) și ar fi efectuat peste 60 000 de exorcizări. A fost un personaj deopotrivă venerat și hulit, viața lui fiind descrisă ca un câmp de luptă între credință și scepticism, tradiție și modernitate.
Gabriele Amorth s-a născut la 1 mai 1925, în Modena, Italia, într-o familie catolică devotată. Primii săi ani au fost marcați de turbulențele celui de-Al Doilea Război Mondial, în timpul căruia s-a alăturat Rezistenței italiene împotriva forțelor fasciste. După război, a urmat dreptul, dar a simțit o chemare mai înaltă, intrând în Societatea Sfântului Paul (Paulines) în 1947. Hirotonit în 1954, și-a dedicat zeci de ani scrisului și editării pentru presa paulină, concentrându-se asupra devoțiunii pentru Fecioara Maria.
Viața lui Amorth s-a schimbat radical în 1986, atunci când cardinalul Ugo Poletti, pe atunci vicar al Romei, l-a numit exorcist oficial. S-a pregătit sub îndrumarea părintelui Candido Amantini, un exorcist legendar care a slujit timp de 36 de ani, pe care Amorth l-a descris mai târziu ca fiind transformator și omul care i-a modelat credința de nezdruncinat în realitatea războiului spiritual.
Abordarea lui Amorth față de exorcism își avea rădăcinile în Rituale Romanum, manualul Bisericii din secolul al XVII-lea pentru alungarea demonilor. El punea accentul pe un discernământ meticulos, colaborând adesea cu psihologii pentru a exclude bolile mintale. Cu toate acestea, Amorth a criticat cu fermitate ceea ce el considera a fi încrederea excesivă a comunității medicale în psihiatrie, insistând: „Diavolul este real și prosperă atunci când îi negăm existența”.
Rutina sa zilnică implica până la 40 de exorcizări, parte din ele durând ore întregi. În interviuri, Gabriele Amorth a povestit despre unele dintre întâlnirile chinuitoare pe care le-a avut cu pacienții posedați: victime care vorbeau în limbi diferite sau limbi indescifrabile, care manifestau o forță supraomenească ori se retrăgeau în fața obiectelor sacre. Unul dintre cele mai citate cazuri ale sale a implicat o femeie care ar fi levitat în timpul unei ședințe, o poveste pe care scepticii au respins-o considerând-o invenție.
În 1990, îngrijorat de faptul că Biserica se concentra tot mai puțin pe exorcism, Amorth a co-fondat Asociația Internațională a Exorciștilor (IAE) pentru a promova formarea și colaborarea. Vaticanul a recunoscut oficial IAE în 2014, o decizie considerată o aprobare tacită a activității lui Amorth. În prezent, organizația se mândrește cu peste 500 de membri în întreaga lume, reflectând o recrudescență a cererii de exorcizări, în special în Europa și America.
Franchețea lui Amorth a stârnit adesea controverse. A dat vina pe Satana pentru scandalurile din cadrul Bisericii, inclusiv cazurile de abuz al clerului, și a susținut că Hitler și Stalin au fost posedați. Disprețul său pentru yoga (pe care o considera satanică), pentru Harry Potter (despre care spunea că e malefic) și chiar pentru muzica rock din anii 1980 a atras, însă, ridicolul. Unii l-au acuzat că alimentează superstiția, iar alții, în special experții în sănătate mintală, au avertizat împotriva diagnosticării greșite a schizofreniei sau epilepsiei ca fiind posedare.
Vaticanul însuși a fost o țintă frecventă a furiei sale. Amorth a deplâns faptul că mulți episcopi „nu mai cred în diavol”, ignorând cererile de ajutor ale enoriașilor. Criticile sale au luat amploare în 1999, când Vaticanul și-a actualizat orientările privind exorcismul, îndemnând la prudență, dar reafirmând validitatea ritualului în condiții stricte.
Activitatea lui Amorth a coincis cu o tensiune mai mare în cadrul Bisericii. Papa Francisc, subliniind în același timp mila lui Dumnezeu, a recunoscut existența diavolului, declarând în 2013: „Cel care neagă existența Satanei ajunge să nege păcatul”. Cu toate acestea, Biserica rămâne precaută, solicitând o evaluare psihologică amănunțită înainte de a aproba exorcizările.
Părintele Francesco Bamonte, actualul președinte al International Association of Exorcists, recunoaște moștenirea lui Amorth, dar subliniază modernizarea: „Exorcismul nu este magie. Este o rugăciune a Bisericii, care necesită umilință și răbdare”.
Memoriile sale, An Exorcist Tells His Story (1990) și An Exorcist: More Stories (1992), au devenit bestselleruri internaționale, demistificând practica pentru public. Mai mult, viața lui a inspirat filmul The Pope’s Exorcist (2023), cu Russell Crowe în rolul principal, un proiect apreciat pentru dramatismul său, chiar dacă acuratețea istorică rămâne discutabilă.
Totuși, moștenirea cea mai durabilă a părintelui Amorth constă în miile de preoți pe care i-a format. „Ne-a învățat să ne temem de rău, dar să avem încredere în puterea lui Dumnezeu”, spunea părintele Vincenzo Taraborelli, un protejat.
Gabriele Amorth, un om cu o credință profundă acuzat pe alocuri de fanatism, un vindecător etichetat, tot pe alocuri, drept șarlatan, a fost, până la urmă, un gardian împotriva întunericului, și un simbol al dogmei învechite.
„Războiul împotriva Satanei este real. Dar dragostea, rugăciunea și credința vor învinge întotdeauna”. (Gabriele Amorth)
Surse:
https://www.theguardian.com/world/2016/sep/26/father-gabriele-amorth-obituary
https://www.imdb.com/name/nm2511004/
https://www.biography.com/movies-tv/a43493988/gabriele-amorth-the-popes-exorcist