Urechea internă a unei maimuțe de acum 6 milioane de ani arată evoluția mișcării umane

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Oamenii și cele mai apropiate rude, maimuțele, prezintă o diversitate remarcabilă în ceea ce privește tipurile de locomoție, de la mersul pe două picioare până la cățărat în copaci și la deplasarea folosind toate cele patru membre. Dar ce arată o nouă fosilă despre evoluția mișcării umane?

Deși oamenii de știință au fost de mult timp intrigați de modul cum au evoluat postura și mișcarea bipedă a oamenilor dintr-un strămoș cu patru membre, nici studiile anterioare, nici registrele fosile nu au permis reconstruirea unei istorii clare și definitive a etapelor prin care a trecut evoluția mișcării umane.

• Cercetătorii tocmai au confirmat prima dovadă a dinozaurilor în Antarctica
• Cele mai vechi rămășițe umane din Antarctica au peste 200 de ani și o origine necunoscută

Cu toate acestea, un nou studiu, care se concentrează pe dovezi recent descoperite din cranii ale unei maimuțe fosile veche de 6 milioane de ani, Lufengpithecus, oferă indicii importante despre originile locomoției bipede, folosind o metodă inovatoare: analiza regiunii interioare osoase a urechii cu ajutorul scanării CT tridimensionale.

Evoluția mișcării umane, explicată de niște urechi fosilizate

„Canalele semicirculare, situate în craniu, între creier și urechea externă, sunt critice pentru simțul nostru de echilibru și de poziție atunci când ne mișcăm și constituie o componentă fundamentală a locomoției noastre, de care majoritatea oamenilor probabil nu sunt conștienți”, explică Yinan Zhang, doctorand la Institutul de Paleontologie Vertebrată și Paleoantropologie al Academiei Chineze de Științe (IVPP) și autor principal al studiului, publicat în jurnalul The Innovation.

„Mărimea și forma canalelor semicirculare corelează cu modul în care mamiferele, inclusiv maimuțele și oamenii, se deplasează în mediul lor. Utilizând tehnologii moderne de imagistică, am putut vizualiza structura internă a craniilor fosile și studia detaliile anatomice ale canalelor semicirculare pentru a dezvălui modul în care se deplasau mamiferele dispărute”, spune Zhang, citat de Phys.org.

„Studiul nostru indică un proces în trei etape avut de evoluția mișcării umane bipede”, adaugă Terry Harrison, antropolog la Universitatea din New York (SUA) și unul dintre coautorii studiului.

„În primul rând, cele mai vechi maimuțe se deplasau în copaci într-un mod asemănător cu unele aspecte ale modului în care o fac gibonii din Asia de astăzi. În al doilea rând, strămoșul comun al maimuțelor și al oamenilor era similar în repertoriul său locomotor cu Lufengpithecus, folosind o combinație de cățărat și plimbare, suspendarea membrelor anterioare, bipedism arboreal și cvadrupedism terestru. Din acest repertoriu locomotor ancestral s-a dezvoltat bipedismul uman”, declară Harrison.

Pe ce s-au concentrat studiile anterioare?

Majoritatea studiilor despre evoluția locomoției maimuțelor s-au concentrat pe comparații ale oaselor membrelor, umărului, pelvisului și ale coloanei vertebrale și pe modul în care acestea sunt asociate cu diferite tipuri de comportamente locomotoare observate la maimuțele și oamenii vii. Cu toate acestea, diversitatea comportamentelor locomotoare la maimuțe și lipsa înregistrărilor fosile au împiedicat dezvoltarea unei imagini clare despre originile bipedismului uman.

Craniile de Lufengpithecus, descoperite inițial în provincia Yunnan din China la începutul anilor 1980, le-au oferit oamenilor de știință oportunitatea să abordeze în moduri noi întrebări nerezolvate despre evoluția mișcării umane. Cu toate acestea, compresia și deformarea grea a craniilor au obscurizat regiunea urechii osoase și i-au determinat pe cercetătorii anteriori să creadă că canalele semicirculare delicate nu au fost conservate.

Pentru a explora mai bine această regiune, Zhang, Ni și Harrison, împreună cu alți cercetători de la IVPP și de la Institutul de Relicve Culturale și Arheologie din Yunnan (YICRA), au folosit tehnologii de scanare tridimensională pentru a ilumina aceste părți ale craniilor, creând o reconstrucție virtuală a canalelor osoase ale urechii interne. Aceștia au comparat apoi aceste scanări cu cele colectate de la alte maimuțe și oameni vii și fosile din Asia, Europa și Africa.

Cum s-a produs evoluția mișcării umane?

„Analizele noastre arată că maimuțele timpurii împărtășeau un repertoriu locomotor care era ancestral bipedismului uman. Se pare că urechea internă oferă o înregistrare unică a istoriei evolutive a locomoției maimuțelor, oferind o alternativă valoroasă la studiul scheletului postcranian”, explică profesorul Xijun Ni, de la IVPP, care a condus proiectul.

„Majoritatea maimuțelor fosile și a presupușilor lor strămoși sunt intermediare în modul lor de locomoție între giboni și maimuțele africane. Ulterior, descendența umană s-a desprins de maimuțele mari cu achiziționarea bipedismului, așa cum se vede în Australopithecus, un strămoș uman timpuriu din Africa”, adaugă Ni.

Prin studiul ratei de schimbare evolutivă în labirintul osos, echipa internațională a propus că schimbările climatice ar fi putut fi un catalizator ambiental important în favorizarea diversificării locomotoare a maimuțelor și a oamenilor.

„Temperaturile globale mai scăzute, asociate cu acumularea de calote glaciare în emisfera nordică acum aproximativ 3,2 milioane de ani, corespund cu o creștere în viteza schimbării labirintului osos și acest lucru ar putea semnala o creștere rapidă în ritmul evoluției locomotoare a maimuțelor și a oamenilor”, explică Harrison.

Vă recomandăm să citiți și:

Un mare oraș antic a fost descoperit în Jungla Amazoniană

S-a aflat de ce a dispărut cea mai mare maimuță care a trăit vreodată!

Un eveniment din Vechiul Testament a fost verificat folosind câmpul magnetic al Pământului

Un cimitir medieval cu schelete în poziții ciudate, decoperit în Țara Galilor