De ce au crezut contemporanii Primei Conflagrații Mondiale că războiul va dura doar șase luni de zile?

Atunci când a izbucnit Primul Război Mondial, marea majoritate a soldaților care au plecat să lupte au considerat că războiul se va termina în maxim șase luni de zile. Pe ce s-a bazat această estimare? Pe optimism sau avea un calcul real în spate pe care presa acelor vremuri l-a vehiculat în anii premergătorii războiului?

În primii ani ai secolului XX, după conturarea celor două blocuri politice și militare, Antanta (Franța, Marea Britanie și Imperiul Rus) și Tripla Alianță (Germania, Austro-Ungaria, Italia și România), economiștii acelor vremuri au căutat să demonstreze prin calcule teoretice că un conflict de amploare între cele două blocuri militare nu putea dura mai mult de șase luni de zile, deoarece după acest interval urma un colaps al economiilor statelor beligerante.

• Un bazin roman monumental, ascuns timp de 2.000 de ani, a fost dezgropat lângă Roma
• Prima „hartă biblică” încă influențează modul în care percepem granițele

Din două motive, la acel moment, Germania părea extrem de expusă unui colaps economic, ținând cont că economia ei era extrem de vulnerabilă unei blocade navale întreprinsă de flota britanică.

În primul rând, economia țării depindea extrem de mult de importul de cereale pe care îl făcea pe calea maritimă, iar în al doilea rând, industria de război era dependentă de importul salpetrului de Chile (nitratul de sodiu), un azotat natural care se găsește în principal în deșertul Atacama din Chile, de unde este extras din saramurile bogate în litiu. Datorită proprietăților sale ca azotat, salpetrul de Chile are multiple utilizări.

Importanța unei descoperiri tehnologice

Germania importa în primii ani ai secolului XX o cantitate enormă de salpetru de Chile, iar pentru această operațiune plătea în jur de 120 de milioane de mărci anual. Salpetrul reprezenta materia primă pentru fabricarea prafului de pușcă cu care erau încărcate tuburile cartușelor și obuzelor.

Numai că tehnologia nu stă pe loc, ci progresează. Astfel, în 1910, a fost patentat procedeul Haber-Bosch, o metodă industrială de sinteză a amoniacului (NH₃) din azotul (N₂) și hidrogenul (H₂) atmosferic, dezvoltată de chimiștii germani Fritz Haber și Carl Bosch, care a revoluționat producția de praf de pușcă și a fertilizatorilor. Procesul utilizează condiții de înaltă presiune, temperatură ridicată (450-550 °C) și un catalizator de fier, pentru a depăși stabilitatea chimică a moleculei de azot.

Însă, la momentul patentării, nimeni nu a acordat o atenție deosebită acestui procedeu și probabil ar fi rămas pentru mult timp un procedeu de laborator dacă nu izbucnea Primul Război Mondial.

Dacă războiul izbucnea înainte de această invenție, durata confruntărilor confirma calculele economiștilor. Dar războiul a izbucnit la cinci ani de la descoperire. O dată cu izbucnirea războiului, armata germană a exploatat procedeul Haber-Bosch și a produs nu numai praf de pușcă, ci și îngrășământ chimic, fapt care a ajutat agricultura germană.

Gazele de luptă

Dar în contextul Primului Război Mondial, numele chimistului Fritz Haber și a procedeului Haber-Bosch avea să mai fie consemnat încă odată în paginile de istorie atât ale războiului, dar și ale chimiei. Fritz Haber este considerat „părintele gazelor de luptă”.

Imediat după începerea războiului, Haber și-a pus serviciile la dispoziția armatei germane, care i-a apreciat extrem de mult descoperirile.

„Eram unul dintre cei mai puternici oameni din Germania. Eram mai mult decât un mare comandant de armată, mai mult decât un mare industriaș. Eram fondatorul industriilor; munca mea era esențială pentru expansiunea economică și militară a Germaniei. Toate ușile îmi erau deschise”, avea să declare mai târziu Haber.

Cum era un patriot extrem de zelos, Fritz Haber și-a pus mintea și talentul la lucru pentru a inventa o armă eficientă care să poată fi folosită de armata germană.

Apelând la procedeul Haber-Bosch, a produs un gaz asfixiant, cunoscut astăzi sub denumirea de clor gazos. Acest gaz urma să fie eliberat din rezervoare sub presiune în momentul în care vântul era favorabil și bătea către tranșeele inamice.

Arma inventată de Haber a fost folosită pentru prima dată în cea de a două bătălie de la Ypres, din 22 aprilie 1915. Sub supravegherea personală a sa, la ora 18:00, au fost deschise 5.000 de rezervoare de oțel sub presiune ce conțineau 400 de tone de gaz cloros, care a fost purtat de vânt spre liniile franceze și canadiene. Gazul a ucis peste 5.000 de militari. Astfel a debutat o nou eră, cea a armelor chimice.

O parte dintre chimiștii care l-au ajutat pe Fritz Haber la obținerea clorului gazos și-au pus întrebarea dacă folosirea acestuia nu constituia o crimă de război. Haber i-a liniștit, spunându-le că „nenumărate vieți omenești ar putea fi salvate dacă războiul ar putea fi încheiat mai repede în acest fel”.

Soția lui Fritz Haber, Clara, prima femeie din Germania care a primit titlul de doctor în chimie, oripilată de rezultatele cercetărilor soțului ei, s-a împușcat cu pistolul de serviciu al acestuia, la începutul lunii mai 1915.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Ce a făcut Mihail Sadoveanu în Primul Război Mondial?

Pentru prima dată după cel de-al II-lea Război Mondial, Germania se reînarmează

Bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki. Din arhivele celui de-Al Doilea Război Mondial

Autoritățile chineze au criticat Taiwanul pentru declarații privind cel de-al Doilea Război Mondial