Egiptenii antici și etruscii sunt adesea prezentați drept pionieri ai ortodonției, folosind fire fine de aur și catgut pentru a îndrepta dinții. Timp de decenii, această poveste a apărut în manuale de stomatologie, sugerând că strămoșii noștri erau surprinzător de moderni în căutarea zâmbetului perfect. Dar se pare că aparatele dentare nu sunt atât de vechi.
Atunci când arheologii și istoricii dentari au analizat atent dovezile, au ajuns la o concluzie: aparatele dentare nu sunt atât de vechi pe cât s-ar crede.
Un exemplu celebru este puntea dentară El-Quatta, din Egipt, datată în jurul anului 2500 î.Hr. Firul de aur descoperit alături de rămășițe umane nu avea rolul de a alinia dinții. În realitate, el stabiliza dinți slăbiți sau fixa dinți de înlocuire. Cu alte cuvinte, era vorba despre proteze, nu despre aparate dentare.
Benzile de aur găsite în morminte etrusce spun o poveste similară. Cel mai probabil, acestea erau atele dentare menite să susțină dinți afectați de boli gingivale sau traumatisme, nu dispozitive pentru mutarea dinților.
Există și motive practice pentru care aceste obiecte nu ar fi putut funcționa ca aparate ortodontice. Analizele au arătat că aurul etrusc era pur în proporție de 97%, iar aurul pur este extrem de moale. Se îndoaie și se întinde ușor, fără a exercita presiunea constantă necesară îndreptării dinților. Încercarea de a-l strânge suficient ar fi dus la deformare sau rupere, explică ScienceAlert.
Un alt detaliu interesant este legat de cei care purtau aceste benzi de aur. Multe au fost descoperite la schelete de femei, ceea ce sugerează că aveau un rol simbolic sau decorativ. În mod revelator, nu au fost găsite în gurile copiilor sau ale adolescenților, exact acolo unde ne-am aștepta să apară dacă ar fi fost aparate ortodontice reale.
„Poate cea mai fascinantă descoperire este că oamenii din trecut aveau rareori problemele dentare comune astăzi. Înghesuirea și alinierea defectuoasă a dinților erau extrem de rare. Dieta dură, bogată în alimente fibroase, solicita intens maxilarele, care se dezvoltau suficient de mari pentru toți dinții”, explică Saroash Shahid, de la Queen Mary University of London (Anglia).
Totuși, unele intervenții simple au existat. În secolul I d.Hr., medicul roman Aulus Cornelius Celsus recomanda ca un dinte crescut strâmb la copii să fie împins zilnic cu degetul până ajungea la poziția corectă, bazându-se pe principiul presiunii constante.
După o lungă stagnare, adevărata ortodonție a început în secolul al XVIII-lea, odată cu lucrările dentistului francez Pierre Fauchard. În cartea sa „Le Chirurgien Dentiste”, acesta a descris pentru prima dată tratamente sistematice pentru malocluzie și a inventat dispozitivul numit „bandeau”, o bandă metalică menită să lărgească arcada dentară.
Imaginea oamenilor antici purtând aparate din aur este atractivă, dar nu îi corespunde realității. Civilizațiile vechi cunoșteau problemele dentare, însă nu aveau nici nevoia, nici tehnologia pentru a îndrepta dinții așa cum o facem astăzi. Adevărata istorie a ortodonției începe abia în epoca modernă, fără a avea nevoie de mituri pentru a fi fascinantă.
Soldații care apărau Zidul lui Hadrian erau infectați cu viermi intestinali, arată un studiu
Una dintre cele mai faimoase fosile ar ascunde un membru cu totul nou al arborelui nostru genealogic
Vieți marcate de lepră: conducători, poeți și un gest rar de devoțiune