Un ultimatum care nu a mai fost adresat României

La sfârșitul anului 1915 și începutul anului 1916, România se afla sub o presiune constantă din partea celor două tabere beligerante pentru a intra în Primul Război Mondial. Profitând de evoluția favorabilă a luptelor de pe front pentru Germania și aliații săi, conducerea militară germană a luat în calcul adresarea unui ultimatum României, prin care aceasta să fie constrânsă să se alăture Puterilor Centrale. Totuși, acest ultimatum nu a mai fost transmis. Care au fost motivele renunțării la o asemenea măsură?

Pe 23 mai 1915, Italia a declarat război Austro-Ungariei și a intrat în Primul Război Mondial de partea Antantei (Franța, Marea Britanie și Rusia). Mulți factori politici din Italia, dar și din Antanta, au crezut că exemplul Italiei va fi urmat rapid și de România, însă aveau să se înșele.

• Drumul Japoniei către confruntare: de la expansiune economică la război
• Cel mai vechi harpon arată că oamenii vânau balene de acum 5.000 de ani

Situația de pe Frontul Est era profund nefavorabilă Antantei. Victoriile germane din Polonia rusească au determinat România să nu se alăture acțiunii italiene. Mulți contemporani credeau la acel moment că Austro-Ungaria ar fi sucombat, silită să lupte pe patru fronturi: rusesc, sârbesc, românesc și italian. Istoria avea să îi contrazică.

Pe frontul italian, unul dintre cele mai dure fronturi ale războiului, marcat de lupte montane grele pe râul Isonzo și în Dolomiti, Italia a fost la un pas să fie înfrântă și doar intervenția energică a aliaților a salvat-o.

Presiunea Puterile Centrale asupra României

Pe de altă parte, intrarea Bulgariei în război de partea Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman), în octombrie 1915, a creat premisele intensificării presiunilor exercitate asupra României. Conștientă de riscul ca situația să evolueze în defavoarea sa, România a încercat să evite orice pretext care ar fi putut justifica o acțiune ostilă din partea Puterilor Centrale.

Erich von Falkenhayn, șeful Statului Major general german, preciza că, în acea perioadă, „frontierele României s-au deschis zi de zi din ce în ce mai mult pentru tranzitul armelor germane spre Turcia, iar anihilarea rapidă a Serbiei la finele lui 1915, grație ofensivei bulgare care a început de la jumătatea lui octombrie, a consolidat această evoluție favorabilă Puterilor Centrale.

S-a ajuns la negocierea exportării unor mari cantități de cereale românești, menite să atenueze lipsurile dramatice din Germania și mai ales din Turcia. La fel, necesarul de petrol părea să fie asigurat de sondele românești.

Desigur, nimeni de la Marele Cartier General german nu s-a lăsat păcălit de bunăvoința liderilor români. Fiecare înțelegea că această bunăvoință se datora unei situații de forță și că s-ar fi schimbat de îndată ce ar fi survenit o situație contrară”.

Ultimatumul și rezolvarea „definitivă a problemei românești

Chiar și așa, liderii Puterilor Centrale au luat în calcul, la sfârșitul anului 1915 și începutul anului, rezolvarea „definitivă a problemei românești”.

„În acest scop, spune Falkenhayn, s-au adus trupe germane din armata lui Mackensen în sudul Ungariei, iar la vizita țarului Ferdinand al Bulgariei la Marele Cartier General german de la Pless, în ianuarie 1916, s-a convenit cu șeful Marelui Stat Major bulgar, generalul Zekov, să se dea României un ultimatum pe termen scurt și dacă nu se primește un răspuns mulțumitor, să se treacă la o acțiune ofensivă comună împotriva României”.

Tot Falkenhayn a explicat motivele pentru care nu s-a materializat această inițiativă. Trupele bulgare sufereau de mari lipsuri, trupele pe frontul de la Salonic, dar și prin dificultatea transportării unor trupe de acolo la Dunăre. Însă decisiv a fost înainte de toate modul impecabil în care România și-a îndeplinit obligațiile contractuale de natură economică asumate.

Bineînțeles că România şi-a asumat obligații asemănătoare şi față de Antanta, dar, cu toate acestea, livrările de materii prime din România au atenuat lipsurile din Germania şi mai ales din Turcia, sublinia Falkenhayn.

Și presiunile diplomatice ale Puterilor Centrale asupra României au eșuat în acea perioadă. De altfel, diplomații germani și austro-ungari s-au opus planurilor lui Falkenhayn referitoare la ultimatumul adresat României. Pe de altă parte, un eventual ultimatum sau acțiune împotriva României ducea cu siguranță la oprirea oricăror livrări de produse din România către aceste țări. Fluxul de cereale, petrol și alte materii prime din România erau esențiale pentru Germania în acea perioadă.

Intrarea României în război de partea Antantei

Din punctul de vedere al lui Falkenhayn, intrarea „României în război de partea Antantei a fost determinată de un eveniment care nu se prevăzuse și nici nu se putea prevedea: străpungerea frontului austro-ungar în vara anului 1916, în condițiile în care, pe teatrul de operații din răsărit, rușii nu aveau superioritate numerică”.

Pe 4 iunie 1916, Imperiul Țarist a lansat ultima mare ofensivă de succes împotriva Austro-Ungariei. Conduși de generalul Brusilov, ruşii au reușit pătrundă în Carpații Orientali până la trecătoarea Cârlibaba.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Semnalul dat în România pentru intrarea în Primul Război Mondial: „Ne-am dat seama cu toții că ceva se schimbase”

Interesanta analiză a unui general român: „Până acum, conjunctura n-a fost favorabilă pentru a ataca pe nemți. Dar azi este”

Curiosul drum al Japoniei, de la modernizare la război

O idee periculoasă, „războiul preventiv”