Zile de cumpănă pentru România. Mărturia unui diplomat francez

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

România a intrat în Primul Război Mondial, la 27 august 1916, într-o situație geostrategică extrem de dificilă. În timp ce armata română își concentra principalele eforturi de război dincolo de Carpați, în Transilvania, la granița de sud, trupele Puterilor Centrale declanșau o ofensivă împotriva forțelor române dislocate la Turtucaia. Înfrângerea suferită aici avea să marcheze începutul tragic al unei serii de bătălii pierdute, care au culminat cu ocuparea Bucureștiului și a aproximativ două treimi din teritoriul României de către trupele Puterilor Centrale. Martor direct al dramei prin care trecea România a fost și ambasadorul Franței la București, contele de Saint-Aulaire. În însemnările sale, acesta a consemnat cu emoție și durere evenimentele acelor zile, surprinzând atmosfera de neliniște și tragedia care s-a abătut asupra țării.

La intrarea României în Primul Război Mondial, desfășurarea operațiunilor sale militare era strâns legată de acțiunile pe care aliații se angajaseră să le întreprindă. Pentru a preveni un atac dinspre sud, trupele aliate staționate la Salonic trebuiau să declanșeze o ofensivă împotriva forțelor germano-bulgare, cu scopul de a le împiedica să fie transferate către frontiera României. În același timp, trupele rusești urmau să sprijine armata română în eventualitatea unui atac germano-bulgar.

Niciunul dintre aceste planuri nu avea însă să fie pus în aplicare în forma preconizată. România s-a trezit astfel nevoită să ducă luptele aproape fără sprijinul militar așteptat din partea aliaților, atât în Transilvania, cât și la granița de sud.

În aceste condiții, superioritatea militară a Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman) avea să-și spună treptat cuvântul, iar armata română va suferi o serie de înfrângeri severe, în vara și toamna anului 1916.

„Părăsită de aliați, înconjurată de dușmani, România nu putea rezista multă vreme”

Ambasadorul Franței la București în perioada 1916–1920 s-a numărat printre cei mai sinceri și statornici prieteni ai României în una dintre cele mai dificile perioade din istoria sa. În jurnalul său, acesta avea să consemneze drama prin care a trecut țara în vara și toamna anului 1916, surprinzând dificultățile militare și izolarea în care s-a aflat România după intrarea în război.

Despre situația dramatică în care se găsea armata română, diplomatul francez nota: „Părăsită de aliați, înconjurată de dușmani, România nu putea rezista multă vreme împătritei strânsori austro-germano-turco-bulgare. Frontul ei a cedat în toate părțile, la nord și la sud, pe Carpați și în Dobrogea. (…)

În protestele lui îndreptățite împotriva unei asemenea neîndepliniri a promisiunilor, Brătianu (Ionel, prim-ministru la acea dată, n.r.) subînțelegea că era vorba doar de o întârziere a ofensivei de la Salonic, pentru care era nevoie de concursul Angliei. Președintele Consiliului va schimba tonul când, după amânarea indefinită a acestei ofensive, va constata că a fost abandonată fără cuvinte de prisos și chiar fără nici o explicație”.

„În România, sufletele erau mai pregătite pentru război decât armele”

Pe de altă parte, Saint-Aulaire subliniază contrastul dintre entuziasmul și disponibilitatea românilor de a lupta și slaba pregătire materială a armatei. România se pregătise cu dificultate pentru război, fiind nevoită să-și ascundă intențiile de Germania, în timp ce Rusia îi îngreuna aprovizionarea cu armament trimis de Franța.

„În România, sufletele erau mai pregătite pentru război decât armele, fără ca guvernul să poată fi acuzat de lipsă de prevedere, imobilizat fiind între necesitatea de a-și disimula pregătirile față de spionajul german și ostilitatea mocnită a rușilor, care nu predau armamentul trimis de Franța prin teritoriul lor, singura cale utilizabilă.

În cursul deplasărilor pe care le făceam pe front, automobilul meu depășea, la dus și la întors, piese de artilerie grea trase de vaci mânate de ostași plugari cântând. Admirația mea pentru eroismul unui popor care, astfel echipat, înfrunta cu voioșie armatele Puterilor Centrale era amestecată cu o vie îngrijorare”.

„La nenorocire, acest popor muzical cântă”

Saint-Aulaire evidențiază succesele inițiale ale armatei române în Transilvania, unde aceasta a înaintat rapid atât timp cât a întâlnit în principal forțe austro-ungare. Situația s-a schimbat însă odată cu intervenția trupelor germane.

Ambasadorul francez mai remarca curajul și spiritul de rezistență al soldaților români, care continuau să cânte chiar și în timpul retragerii. De altfel, generalul francez Maurice Sarrail, conducătorul trupelor aliate de la Salonic, dvenise subiectul unui cântec ce răsuna din pieptul soldaților români.

„Totuși, trupele românești au cucerit repede o parte a Transilvaniei, unde s-au menținut atâta timp cât nu au întâlnit decât armata austriacă. Dar, grăbit să sară în ajutorul `strălucitului secund`, statul-major german a trimis pe doi dintre cei mai buni generali ai săi, pe (Erich von n.r.) Falkenhayn în Transilvania și pe (August von n.r.) Mackensen la Dunăre.

În ciuda altor acțiuni eroice, armata română nu a putut să se mențină multă vreme în Transilvania. Respinsă de forțele superioare mult mai bine echipate ale lui Falkenhayn, ea evacuă ce cucerise pentru a organiza defensiva pe granițele Vechiului Regat. Pornind în luptă, soldații români cântau refrenul:

`Off, Sarrail, Sarrail, Sarrail,

Noi ne batem și tu stai`.

Bătând în retragere, românii tot mai cântau, pentru că, la nenorocire, acest popor muzical cântă”, mai nota Saint-Aulaire.

Vă mai recomandăm să citiți și?

Din cenușa înfrângerii: O mărturie despre miracolul militar românesc din 1917

Între ocupația germană și haosul rusesc: „România părea să fie pe moarte lângă uriașa Rusie”

Strategii diplomatice franceze la București în preajma intrării României în Primul Război Mondial

Regina Maria, așa cum au văzut-o aliații României: mărturia care impresionează și astăzi