De ce „I” se scrie întotdeauna cu literă mare în engleză? Povestea ciudată a celui mai important „eu”

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

În engleză, pronumele „I” se scrie întotdeauna cu literă mare, indiferent unde apare într-o propoziție. Nu există aceeași regulă pentru „you”, „he”, „she” sau „we”. De ce a ajuns tocmai acest cuvânt să fie tratat diferit?

Răspunsul nu are legătură cu faptul că „eu”/„I” ar fi considerat mai important decât celelalte persoane. Originea regulii se află în istoria limbii engleze și în evoluția formei pronumelui.

Lingviștii nu au însă o explicație unică pentru modul în care minuscula „i” a devenit „I”.

De la „ic” la „i”

Pronumele de persoana I singular nu a arătat dintotdeauna ca „I”.

În engleza veche, forma era „ic”, iar aceasta este atestată încă din jurul anului 725. În engleza medievală, consoana a dispărut treptat, iar forma scurtă „i” a început să fie folosită ca pronume. Forma „i” este atestată din secolul al XII-lea, iar forma „I” începe să apară ulterior.

La început, pronumele se scria cu minusculă: „i”. În jurul anului 1250, forma „I” apare deja în unele texte din nordul și centrul Angliei, iar în secolele următoare folosirea ei se răspândește.

O literă prea mică pentru a fi ușor de văzut

Una dintre explicațiile propuse pentru această schimbare pornește chiar de la forma foarte scurtă a pronumelui. La acea vreme, litera „i” era adesea doar o linie verticală foarte scurtă. Un cuvânt format dintr-o singură astfel de literă putea fi ușor trecut cu vederea sau confundat cu alte semne din text. Unele surse istorice consideră că folosirea unei forme mai înalte și mai vizibile a ajutat la distingerea pronumelui ca un cuvânt de sine stătător.

Totuși, aceasta nu este singura explicație. Un studiu lingvistic publicat de Jerzy Wełna propune că apariția majusculei a fost legată de evoluția pronunției: după pierderea consoanei finale, vocala scurtă din pronume s-a lungit, iar schimbarea fonetică ar fi fost urmată de apariția formei „I”. Autorul prezintă această explicație ca pe o ipoteză susținută de analiza formelor din engleza medievală, nu ca pe un fapt definitiv demonstrat.

Prin urmare, nu există un moment despre care să putem spune simplu că „un scrib a decis” să scrie pronumele cu majusculă. Forma s-a impus treptat, în cadrul schimbărilor prin care trecea limba engleză.

Când apare „I”?

Forma cu majusculă apare în texte medievale cu mult înainte de tipar.

Sursele istorice indică utilizări ale lui „I” încă din jurul anului 1250. Un manuscris asociat textului The Story of Genesis and Exodus conține deja forma cu majusculă. Totuși, „i” cu literă mică nu a dispărut imediat. În texte din secolele următoare apar încă variante cu minusculă.

Chiar și după ce majuscula devenise frecventă, au continuat să existe variații în scriere. Regula modernă s-a consolidat treptat, odată cu standardizarea ortografiei engleze.

De ce nu „you” sau „we”?

Este o întrebare firească. Dacă forma mai mare a pronumelui a ajutat la diferențierea lui în text, de ce numai „I” a păstrat această particularitate?

Unul dintre motive este chiar faptul că „I” este un cuvânt format dintr-o singură literă. În scrierea medievală, aceasta crea o problemă pe care „you”, „he” sau „we” nu o aveau.

Există însă și explicații legate de evoluția pronunției și a formei cuvântului. Cercetările lingvistice nu indică o singură cauză care să explice complet apariția majusculei.

Nu este o regulă atât de veche precum pare

Astăzi, „I” cu literă mare pare o regulă fundamentală a limbii engleze. De fapt, este rezultatul unei evoluții ortografice relativ târzii.

Engleza a trecut prin schimbări majore de vocabular, pronunție și scriere, iar ortografia nu a fost stabilă timp de multe secole. În acest context, forma „I” s-a impus treptat și a rămas în standardul modern.

Faptul că în textele medievale apar atât „i”, cât și „I” arată că această convenție nu s-a impus dintr-odată.

„I” nu este scris cu majusculă pentru că este „eu”

Faptul că pronumele se referă la persoana care vorbește nu explică regula.

Majuscula este o convenție ortografică apărută după transformarea lui „ic” în „i” și răspândită treptat în scrierea engleză. Motivul exact pentru care forma cu majusculă a câștigat teren nu poate fi redus la o singură explicație.

Evoluția pronunției, schimbarea formei pronumelui și nevoia de a-l distinge vizual într-un text sunt printre explicațiile propuse pentru această transformare.

Știați că?

În engleza veche, pronumele de persoana I singular era „ic”, înainte să ajungă la forma „i” și apoi „I”.

Forma „i” este atestată din secolul al XII-lea, iar forma „I” apare în unele texte în jurul anului 1250, dar varianta cu literă mică a continuat să fie folosită și după aceea.

Evoluția pronumelui nu poate fi explicată printr-un singur motiv. Cercetările au propus atât factori legați de lizibilitate, cât și schimbări de pronunție.

„I” este singurul pronume personal din engleza standard modernă care se scrie întotdeauna cu literă mare.

Surse:

https://www.alt-usage-english.org/excerpts/fxwhyisi.html

https://www.thesaurus.com/articles/whycapitali

https://repozytorium.amu.edu.pl/items/5c63dd12-c579-4cef-a9da-543e99bbfa79

Vă mai recomandăm să citiți și:

Povestea oglinzii. Cum au ajuns oamenii să își vadă pentru prima dată chipul și cine a inventat oglinda modernă

De ce înșală oamenii? Știința infidelității și povestea unui cuvânt cu rădăcini latine

Cerceii Penelopei din „Odiseea”. Povestea bijuteriilor care au readus la viață eleganța Greciei antice

Furculița, tacâmul care a scandalizat Europa medievală. Povestea obiectului considerat un simbol al vanității