Prima pagină Natura

Dilemă de Crăciun: brad natural sau artificial?

Mihaela Stănescu 12.11.2014 | ● Vizualizări: 4133

De sărbători, tot omu’ cu un pic de conştiinţă ecologică îşi pune nişte întrebări şi îşi face oarece probleme în încercarea de a împăca propriile convingeri „verzi” cu tradiţiile celebrării marilor evenimente din calendar. Pe locul întâi în topul preocupărilor de acest gen se află disputa modernă „brad artificial sau natural?” Ne-am întrebat şi noi, ştim că vă preocupă şi pe voi, aşa că, din ceea ce am aflat până acum despre subiect, iată câteva puncte-cheie.

Brazi artificiali

  • brazii artificiali care se găsesc de cumpărat la noi sunt făcuţi, în general, din PVC (policlorură de vinil), un material plastic obţinut din petrol; fabricarea lor implică un mare consum de energie şi dispersarea în mediu a unor substanţe poluante toxice.
  • deşi producătorii şi comercianţii încearcă să ne bage în cap ideea că, dacă ţi-ai luat un astfel de brad, o să-l ai toata viaţa şi eventual o să-l şi laşi moştenire urmaşilor, cercetările arată că, de fapt, aceşti brazi ajung şi ei la gunoi după câţiva ani de utilizare.
  • brazii artificiali nu sunt biodegradabili (spre deosebire de cei naturali) şi nici nu sunt reciclaţi sistematic
  • plasticul din care sunt făcuţi îmbătrâneşte şi se degradează, răspândind fragmente minuscule de PVC prin casă.
  • cei mai mulţi astfel de brazi sunt produşi in China. Brazii artificiali din China conţin foarte adesea plumb, folosit pentru stabilizarea PVC-ului, dar care, în unele cazuri (rare, dar nefericite) poate constitui un pericol real pentru locuitorii casei, mai ales pentru copii.

Concluzie: ţinând seama de materialele din care sunt făcuţi şi de costul ambiental al transportului din China până aici, rezultă ca brazii artificiali nu sunt nici pe departe o opţiune ecologică, iar denumirea de “brad ecologic” dată brăduţilor artificiali care se găsesc în mod obişnuit în comerţ este o mârşavă încercare de a păcăli consumatorul onest, dar neinformat.



 

Brazii naturali tăiaţi

  • aceştia reprezintă o resursă naturală regenerabilă. 
  • câtă vreme creşte, un brad natural absoarbe dioxid de carbon din atmosferă şi produce oxigen, deci e folositor.
  • odată tăiat, elibereaza înapoi în atmosferă dioxidul de carbon, pe măsura ce se descompune (sau dacă este ars). dacă e ars, cel puţin a folosit la ceva – a dat căldură.
  • dacă e lăsat să se descompună, substanţele organice din el se întorc în pământ şi îl îmbogăţesc cu nutrienţi, ajutând la creşterea altor plante care vor consuma dioxid de carbon şi vor produce oxigen – deci, în final, se dovedeşte a fi folositor. În ţările mai înaintate din punct de vedere al protecţiei mediului – să sperăm ca, în curând, şi la noi – există programe de reciclare a brazilor naturali, dupa ce îşi îndeplinesc menirea festivă.
  • pe cât posibil, e bine şi ecologic să cumpăram un brăduţ adus de la o distanţa cât mai mică – pentru a micşora costul ambiental al transportului – şi, desigur, provenit dintr-o pepinieră sau o exploatare controlată, pentru că acolo, pe măsură ce se taie, se replantează, ca să fie şi la anul.

Concluzie: un brad natural tăiat ar fi o opţiune mai verde decât unul artificial.

 

Bradul în ghiveci

Teoretic, sună perfect, dar, la o analiză mai atentă, există câteva probleme:

  • aceşti brăduţi, la noi, sunt, în general, scumpi (prohibitiv de scumpi pentru punga multor români, ăsta-i adevărul)
  • sunt foarte pretenţioşi: trebuie ţinuţi într-o încăpere nu prea caldă, nu prea uscată, bine aerisită, nu prea aproape de sobă/calorifer ş.a. – pe scurt, condiţiile din casele noastre (şi mai ales din apartamentele de bloc) diferă mult de cele în care au fost ei crescuţi şi nu le priesc întotdeauna. (Dacă citeşti un articol ca acesta, ajungi la concluzia că, decât să-ţi iei un braduţ în ghiveci, mai bine îţi iei o pisică sau un câine, că-s mai uşor de crescut). Iar dacă aţi dădăcit toată iarna un astfel de brăduţ şi aţi reuşit să ajungeţi cu el viu şi nevătămat în primăvară, trebuie să vă ocupaţi de plantat, ceea ce e uşor de zis, dar nu şi de făcut. Pentru locuitorii oraşelor mai mari, chiar poate fi o bătaie de cap să găsească un loc potrivit pentru a planta copăcelul.
  • mulţi dintre braduţii în ghivece sunt importaţi, aduşi la noi de hăt-departe – nu prea ecologic, la urma-urmei.

Pe ici, pe colo, mai apare în peisaj şi câte o firmă care închiriaza brazi în ghiveci, dar, până când ajungi să-i dai înapoi spre a fi replantaţi, problemele sunt aceleaşi: preţul ridicat şi sensibilitatea la condiţiile de interior.

Concluzie: dacă vă puteţi permite să-l cumpăraţi, să-l păstraţi 3-4 luni în condiţii propice, până vine vremea de plantat, şi apoi să-l sădiţi, e perfect. Dar informaţi-vă şi gândiţi-vă bine. Dacă nu, atunci nu merită banii cheltuiţi şi bătaia de cap, fiindcă n-o să vă alegeţi decât tot cu un brad uscat (plus un ghiveci de plastic.)

 

Crăciun fără brad

Multora nu le place deloc ideea şi este de înţeles. Alţii (mai ales prin străinătatea occidentală) s-au hotărât, de dragul naturii, dar şi în semn de protest faţă de nebunia consumeristă anti-ecologică exacerbată de Crăciun, să lase deoparte bradul. În fond, darurile şi afecţiunea nu au neapărat nevoie de brad.

 

Brad artificial, dar nu din plastic...

… ci din materiale reciclabile: carton, lemn, metal… de fapt, un obiect de decor în forma de brad (nu neapărat o imitaţie realista, ci doar inspirat din …). Prin magazinele de decoraţiuni mai apare câte ceva de genul acesta, dar mai exista şi soluţia DIY (do-it-yourself – adica faceţi-vă singuri)! Serios, dacă vă simţiţi creativi şi îndemânatici, e un prilej să vă arătaţi calităţile.  (Iată şi nişte sugestii inedite, poate vă inspiră.)

 

Împodobiţi o plantă de casă

Sfatul ăsta l-am citit de multe ori; încă nu l-am pus în practică, dar mă gândesc serios să o fac. În fond, tradiţia bradului de Craciun îşi are originea tocmai în obiceiul de a aduce în casă plante verzi (dintre puţinele care rămâneau verzi iarna) ca semn de speranţă în reînvierea vegetaţiei.

Dacă nu aveţi o planta destul de robusta pentru a fi “pom de iarnă”, e o ocazie să cumpăraţi una – o s-o aveţi în casă ani de zile, tot verde, vie şi frumoasă, purificând aerul locuinţei, aducând o fărâmă de natură între pereţii de beton şi dându-vă, o dată pe an, prilejul să vă bucuraţi gătind-o cu globuri şi beteală, fără să vă mai bateţi capul cu cumpărarea bradului.

Iar ca încheiere, o poveste de familie, o amintire “verde” din copilăria mea:

Ori de care ori citesc îndemnul de a împodobi o plantă de casă în locul unui brad tăiat, îmi aduc aminte de una dintre bunicile mele. Pentru că ea, bunica mea maternă, făcea asta de când ţin eu minte. Casa bunicilor se afla în cartierul bucureştean Berceni, construită din cărămidă, cu trei camere şi cu o curte de 300 de metri pătraţi. Un peticel de iarbă, trandafiri, lalele, o cişmea, o bucătărie de vară, un coteţ cu câteva găini… altfel spus, gospodăria tipică din cartierele mărginaşe ale capitalei, timp de decenii. La vremea aceea, bunicii aveau un lămâi mare, splendid, care creştea într-o ladă de lemn. Vara, lămâiul trăia afara, în curte; iarna, bunicii îl aduceau în casă.

Pentru noi, nepoţii, lămâiul era unul dintre multele lucruri extraordinare care se găseau ori se întâmplau în casa bunicilor. Faptul ca bunica nu trebuia, ca tot restul lumii, să meargă la „Aprozar” ca să cumpere lămâi, ci avea la îndemâna un copac din care le culegea când avea nevoie, ni se părea o minune în sine. După cum tot o minune era faptul că, spre deosebire de orice alt pom fructifer din curte şi din cartier, lămâiul făcea şi flori şi fructe în acelaşi timp! (Aşa fac adesea lămâii şi alţi “citruşi”, dar noi nu ştiam asta pe atunci, aşa că era tot o uimire.)

Ei bine, iarna, la sfârşitul lui decembrie, când toată lumea se agita să facă rost de brazi, cine devenea pom de Crăciun în casa bunicilor? Lămâiul. Parcă îl văd şi acum, mare de tot, ocupând un sfert din volumul camerei, cu două-trei şiruri de beteală şerpuind printre frunzele verzi şi cu câteva globuri agăţate ici-colo, printre lămâi galbene şi flori albe.

Când casa a fost demolată, la sfârşitul anilor ‘70, bunicii s-au mutat la bloc, într-un apartament cu două camere. Acolo, n-a mai fost loc pentru lămâiul de peste doi metri înălţime. Bunicii l-au făcut cadou unor vecini care încă “nu fuseseră demolaţi”. Dar obiceiul de a împodobi, în locul bradului, un copăcel din casă, a rămas.

În anii ’80, “bradul” bunicilor era un ficus – cea mai obişnuită specie care se găsea pe vremea aceea, Ficus elastica, acela cu frunze mari, ovale şi lucioase, verde închis (din poza de mai sus). Iar originalitatea obiceiurilor buniceşti continua să-şi exercite farmecul asupra noastră, deşi între timp crescuserăm mari. Cine mai avea pom de Crăciun ca al lor şi cine mai avea bunici ca ai noştri?