5 animale despre care nu ştiai că trăiesc în România

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Dihorul pătat (Vormela peregusna)

Un mic carnivor din familia mustelidelor (adică din acelaşi neam cu jderul, nevăstuica, dihorul, bursucul…), dihorul pătat este un animal tipic de stepă; are mărimea unei pisici şi se hrăneşte cu rozătoare (printre care mulţi popândăi, specie abundentă în stepe), şopârle, păsări. La noi, este întâlnit în Dobrogea, în rest arealul lui întinzându-se în puţine ţări europene (Bulgaria, Rusia), dar pe un larg teritoriu în Asia – din Asia Mică şi Orientul Mijlociu până în China. 

(Foto: Shutterstock.com)

Năpârca (Anguis fragilis)

Mulţi s-or fi speriat de o asemenea creatură, crezând că e un şarpe. Dar e vorba despre o şopârlă apodă (fără picioare); asemenea şopârle şi-au pierdut, în cursul evoluţiei, membrele, rămânând însă şopârle în toate aspectele biologiei lor.

(Foto: Shutterstock.com)

Există în lume multe specii de şopârle fără membre sau cu membre foarte reduse (mult peste 100 de specii), în mai multe familii. Năpârca de la noi, sau şarpele de sticlă, cum i mai zice (Anguis fragilis), este una dintre aceste ciudate şopârle lipsite de membre. În ciuda înfăţişării lor aparent „şerpeşti”, există multe deosebiri între şerpi şi şopârlele fără picioare, dintre care cea mai evidentă constă în faptul că şopârlele, spre deosebire de şerpi, au pleoape mobile şi clipesc. 

(Foto: Shutterstock.com)

(Foto: Shutterstock.com)

La specia Anguis fragilis, femelele au culoarea bronzului; la masculi, însă, mai ales în perioada de împerechere, solzii de pe spinare şi laturile corpului strălucesc în lumină într-un albastru vrăjitoresc, un „albastru electric”, foarte impresionant.

Dumbrăveanca (Coracias garrulus)

Deşi România are o faună de păsări bogată, cu aproape 400 de specii, păsările cu pene albastre sunt puţine la noi. Ne gândim adesea la păsările albastre ca la nişte zburătoare exotice; ne evocă ţări îndepărtate şi luxuriante păduri tropicale. Şi totuşi, avem şi noi câteva specii de păsări în al căror penaj străluceşte albastrul, uneori chiar un albastru cu sclipiri metalice vii: pescăraşul albastru, piţigoiul albastru, multicolora prigorie, gaiţa (care are în aripi câteva pene de culoarea cerului) şi, poate mai impresionantă decât toate pentru cei care au norocul să o vadă, dumbrăveanca. Nu numai că are un penaj în cea mai mare parte albastru – o nuanţă albastră-verzuie aproape stridentă, mai ales la masculi – dar este şi o pasăre mărişoară, de peste 30 cm lungime. Poate fi zărită la noi, însă, doar în anotimpul cald, căci toamna migrează în Africa sau Asia.  

(Foto: Shutterstock.com)

Greierele borţos (Bradyporus dasypus)

Dacă aţi folosit sau auzit vreodată expresia „greiere borţos” şi credeaţi că e doar o glumă afectuoasă referitoare la o persoană cu burtică, să ştiţi că e un nume de animal: numele unei insecte foarte mari, mult mai mari decât credeaţi că poate fi o insectă din România. I se mai spune greier  împroşcător, din cauza obiceiului de a secreta la suprafaţa corpului hemolimfă (un lichid care este, la nevertebrate, echivalentul sângelui de la vertebrate) atunci când se simte ameninţat.

Este, fără îndoială, una dintre cele mai spectaculoase insecte de la noi; dar, de fapt, poate suporta fără complexe comparaţia cu orice insectă mare, de oriunde din lume. E una dintre cele mai grozave senzaţii, pentru un naturalist aflat pe teren în România, să vadă pe o potecă, în faţa lui, o goangă din asta, mare cât un şoarece!

(Foto: Shutterstock.com)

Spre deosebire de multe alte specii de animale, la care masculii arată mai spectaculos decât femelele, la greierele borţos femela e cea care produce o impresie mai puternică, deoarece poartă, în prelungirea corpului, o „coadă” de care lumea se sperie, crezând că e un ditamai acul. Dar nu-i vorba despre aşa ceva, biata insectă e practic inofensivă pentru om, în ciuda mărimii şi a  aspectului ei „blindat” (cu învelişul corpului care arată ca o armură cu ţinte şi cu luciu metalic). „Coada” este, în realitate, un ovipozitor, o formaţiune ce serveşte la depunerea ouălor (de aceea există doar la femelă; logic, nu?)

Fluturele amiral negru (Apatura iris)

Ca şi la splendizii fluturi albaştri din Amazonia, la fluturele Apatura iris strălucirea albastră metalică este dată nu de vreun pigment albastru, ci de fenomene fizice produse de interacţiunea luminii cu microstructura solzilor de pe aripi. Culoarea albastră intensă este specifică masculilor, femelele au un colorit mai tern, în nuanţe de brun. Spectaculoşi prin colorit şi dimensiuni – sunt fluturi mari, cu anvergura de vreo 8 centimetri – aceşti fluturi sunt rareori văzuţi, nu neapărat pentru că ar fi extrem de rari, ci pentru că, spre deosebire de alţi fluturi de la noi, ei trăiesc în la mare înălţime, în coroanele copacilor. Nu e de mirare că până şi oameni care petrec destul timp în natură n-au văzut totuşi niciodată aceste magnifice creaturi – una dintre minunile neştiute ale faunei noastre.