Prima pagină Natura

Misterioasele călătorii ale animalelor

Mihaela Stănescu | 11.07.2011 | ● Vizualizări: 3659
Misterioasele călătorii ale animalelor     no tags + zoom
Galerie foto (11)

Migraţia - una dintre marile enigme ale lumii… Aşa le e dat unor animale, să colinde Pământul fără încetare, pentru că asta înseamnă pentru ele viaţa. De ce migrează? Cum reuşesc să se orienteze? Sunt întrebări la care, drept răspunsuri, avem mai degrabă ipoteze.

Pleacă rândunelele, se întorc berzele şi cocorii. Turme de reni străbat întinderile taigalei, iar în Africa, milioane de animale părăsesc câmpiile uscate, îndreptându-se spre cele încă verzi. Reptile marine traversează oceanele, iar unii peşti înfrunta apele vijelioase ale cascadelor că să ajungă în matcă râului unde s-au născut. Pleacă şi vin, înainte şi înapoi, an după an, la nesfârşit, urmând un ritm al lor, pe care îl vedem, dar nu-l înţelegem pe deplin.



Se crede că fenomenul migraţiei este rezultatul unei lente evoluţii a speciilor, datorată mai ales schimbărilor climatice care au afectat Pământul. Actualul regim climatic şi specializarea legată de alimentaţie impun deplasări ale animalelor în căutarea hranei, iar comportamentul fiecărei specii urmează un tipar fixat de mii de generaţii.

În sensul strict al termenului, migraţia înseamnă deplasare ciclică, dus-întors. Totuşi, termenul se foloseşte şi pentru deplasări neregulate, categorie în care intră migraţiile unor rozătoare sau ale lăcustelor.

Multe migraţii au o periodicitate anuală. Ale păsărilor sunt cele mai cunoscute, dar şi renii sau antilopele gnu migrează astfel.
Există şi specii care migrează zilnic. O întreagă faună oceanică de crustacee mărunte urcă, pe distanţe de câteva sute de metri în fiecare noapte, pentru a se hrăni cu algele microscopice care se dezvoltă aproape de suprafaţa apei.
În schimb, pentru alte animale, migraţia este ceva ce se întâmplă doar o data în viaţă şi, la capătul acestei călătorii, nu se mai află nimic decât o altă viaţă, cea asigurată prin urmaşi.



Pentru noi, europenii de pe continent, migratoare sunt, în primul rând, păsările. Plecările şi sosirile păsărilor călătoare au jalonat, vreme de milenii, curgerea timpului, calendarul nescris după care îşi trăiau viaţa strămoşii noştri.
Migrează însă şi multe mamifere, de la balene până la lilieci. Anumite specii de reptile, precum ţestoasele marine, sunt de asemenea mari migratoare, întorcându-se cale de mii de kilometri pentru a-şi depune ouăle pe plajele unde, cu ani în urmă, ele însele au venit pe lume. Iar în lumea peştilor se întâlnesc modele de migraţie cu adevărat spectaculoase.




Anghila (Anguilla anguilla), de pildă, e un peşte-fenomen. Fiecare anghilă străbate, de două ori în viaţă, 6.000-7.000 de kilometri, între locul naşterii şi cel al reproducerii. Anghilele vin pe lume în Marea Sargaselor, din mijlocul Oceanului Atlantic, numită astfel datorită aglomerării de alge Sargassum, care oferă adăpost milioanelor de peşti ce-şi depun icrele aici. Din această zonă, micile anghile proaspăt eclozate îşi încep lungul drum spre râurile Europei. În acest stadiu, puii nu seamănă cu adulţii. Ei au corpul de formă unei frunze de salcie şi sunt străvezii.

Înainte că savanţii să fi desluşit legătură dintre aceste mici făpturi transparente şi anghilele lungi de un metru pe care le cunoşteau, larvele anghilelor erau considerate o specie aparte de animale şi erau numite leptocefali. Călătoria puilor durează trei ani, perioadă căreia îi urmează un "stagiu" de un an în apele salmastre de la vărsarea râurilor în ocean. După aceea, anghilele tinere încep să urce pe râuri, în cârduri uriaşe de milioane de exemplare, continuându-şi dezvoltarea până la stadiul de adulţi. Odată maturizate, anghilele pornesc în cea de-a doua şi ultima lor călătorie, parcurgând drumul invers: din apele dulci spre vest, până în Marea Sargaselor, unde se reproduc.

Dar de ce tot acest zbucium, această călătorie pe distanţe colosale? Explicaţia cea mai plauzibilă derivă din teoria lui Alfred Wegener privitoare la deriva continentelor. Pentru aducere-aminte, rezum: teoria spune că, iniţial, există un singur continent (Pangaea), o singură suprafaţa vastă de uscat care, treptat, în mai multe etape, s-a fragmentat, iar fragmentele s-au deplasat unele faţă de altele, proces care continuă şi astăzi.

Cu sute de milioane de ani în urmă, când Europa şi America de Nord erau la o azvârlitură de băţ una de altă, anghilele migrau, pentru a se reproduce, în braţul de mare nu prea lat care despărţea cele două continente. Dar distanţa a crescut treptat, iar anghilele, credincioase tiparului lor de reproducere, s-au adaptat, migrând pe distanţe din ce în ce mai mari.



Cum îşi găsesc animalele drumul?

Cu exactitatea unui mecanism bine reglat, ele navighează pe vastele întinderi ale Pământului, parcurgând distanţe imense, fără a se rătăci. Uimitoare performanţă, care încă aşteaptă explicaţii. Mirosul, curenţii magnetici ai Pământului, stelele nopţii, Soarele, toate acestea au fost propuse ca explicaţii.

Peştii, după cât se ştie, se orientează după miros (sau ar trebui să-i zicem mai degrabă gust?). Oricum i-am spune, e vorba despre simţul care le permite peştilor să detecteze proprietăţile chimice ale apei şi să recunoască apele dintr-o anumită regiune după chimismul lor.

Orientarea în aer, în schimb, dă în continuare bătaie de cap savanţilor. Din ceea ce ştim până acum, păsările ar utiliza, într-adevăr, geomagnetismul, dar nu numai - aşa cum se credea - cu ajutorul particulelor de magnetit aflate în structura corpului lor. Procesul, aşa cum sugerează un grup de cercetători americani, este mult mai complex: păsările răspund la schimbările câmpului magnetic prin reacţii biochimice. Aşadar, iată noua direcţie de cercetare: substratul molecular al reacţiilor chimice din organism, reacţii influenţate, aşa cum s-a demonstrat, de schimbări rapide ale câmpului magnetic.

Oamenii au observat de mult că anumite specii de animale nu sunt prezente tot timpul anului într-un anumit loc. Dar abia de două sute de ani migraţia a început să fie studiată ştiinţific. De la tehnicile clasice (marcarea cu inele, plăcuţe etc.), care permiteau aflarea destinaţiei şi estimarea distanţelor, s-a trecut la emiţătoare radio tot mai miniaturizate şi mai performante, care dau informaţii asupra traseului, a vitezei de deplasare, a etapelor de odihnă etc. Tehnicile de ultimă oră permit urmărirea prin intermediul unei reţele de sateliţi.
Un arsenal tehnologic impresionant! Totuşi, nu e prea mult. Pentru dezlegarea unei asemenea enigme, e nevoie de mijloace pe măsură.


Balenă cu cocoaşa (Megaptera novaeangliae) migrează vara spre apele polare şi iarna spre cele tropicale.
Acesta este modelul clasic pentru balene. Vară, apele mai reci din preajmă cercurilor polare sunt foarte bogate în hrană - crustacee mărunte, cunoscute sub numele de krill, din care o balenă mănâncă vreo câteva tone pe zi. Iarnă, balenele se îndreaptă spre apele mai calde, unde se reproduc.
Balenă cu cocoaşa este răspândită în Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific, din nord până în sud, dar populaţiile nordice şi cele sudice nu se întâlnesc, probabil, niciodată, de vreme ce în cele două emisfere anotimpurile sunt "pe invers". Populaţiile din emisfera sudică părăsesc apele Antarcticii şi merg spre nord (la mai cald) în cursul iernii australe, când în emisfera nordică e vară şi "locuitorii" sunt plecaţi după hrană în apele Marelui Nord. Şi viceversa.

Fluturele-monarh (Danaus plexippus) este eroul unei migraţii absolut spectaculoase: peste 1.500 km pentru o delicată făptură înaripată, nu mai mare decât o frunză. Fluturii se reproduc vara în Canada şi SUA, iar o data cu scăderea temperaturilor, pornesc spre sud. Cei mai mulţi iernează în Mexic. Descoperirea, în 1975, a "cartierelor" de iernare din munţii Sierra Madre a fost un eveniment-bombă al cercetării entomologice. Spectacolul îţi taie răsuflarea: mii de copaci acoperiţi de fluturi!


Ţestoasele verzi (Chelonia mydas) sunt mari călătoare. Unele migrează 2.000 de kilometri, traversând jumătate din Atlantic.
Metoda clasică de studiu era marcarea cu plăcuţe speciale, prinse de înotătoare. Mai nou, pentru a urmări ţestoasele marine în peregrinările lor, cercetătorii le ataşează radioemiţătoare, montate în aşa fel încât să nu stânjenească mişcările de înot ale animalului. Urmărite prin satelit, drumurile tainice ale ţestoaselor prin adâncul apelor încep să devină cunoscute.
Iar aceste studii au un ţel important: ţestoasa verde este o specie în pericol. Vânată pentru carapacea şi pentru carnea ei (din care se prepară celebra supă de broască ţestoasă), suferind şi de o maladie tumorala încă puţin cunoscută, afectată de distrugerea locurilor de depunere a ouălor şi de cine ştie ce alte cauze misterioase, ţestoasa verde este categoric ameninţată. Doar cunoaşterea aprofundata a biologiei ei ne va ajută să o ocrotim mai eficient.