Takin: animalul creat de un sfânt după o masă copioasă

Un zoolog l-a asemănat, cândva, cu „un elan înţepat de albine”, din pricina „feţei” lui ce pare umflată (şi care contribuie, de altfel, la înfăţişarea sa distinctivă şi simpatică). Cu toate acestea, e departe de elan: elanul este un cervid, pe când takinul aparţine familie Bovidae, una dintre cele mai bogate în specii din întreaga lume a mamiferelor şi căreia îi aparţin, deopotrivă, antilopele şi zimbrii, oile şi caprele, vacile şi bivolii.

• Ligrul: întâlnirea rară dintre regele leu și tigru
• „Apogeul extincției” este aproape: Pământul va pierde 3.000 de ghețari pe an

Pe când clasificările zoologice se bazau predominant pe aspect, s-a spus că takinul (Budorcas taxicolor ) ar fi rudă cu boul moscat (un animal care trăieşte în Arctica): era la fel de îndesat, blănos şi îi semăna şi la forma capului. Dar, după ce clasificările au început să se întemeieze pe criterii mai precise – genetice, de pildă – această opinie a fost revizuită. Analiza ADN-ului din mitocondrii (organite celulare care reprezintă „uzinele energetice” ale celulei) a arătat că takinul este înrudit cu oile, iar asemănarea sa cu boul moscat este un exemplu de evoluţie convergentă: animale care trăiesc în acelaşi mediu, cu aceleaşi nevoi de adaptare, capătă, ca expresie a adaptării, caracteristici similare şi ajung să semene între ele, chiar dacă nu sunt rude apropiate. În cazul de faţă, clima rece în care trăiesc ambele animale – boul moscat în Arctica, iar takinul în Himalaya, la altitudini ce pot atinge 4.000 m – a favorizat dezvoltarea unui trup bondoc, cu picioare scurte (o conformaţie care micşorează pierderile de căldură) şi a blănii dese.

Dar analiza genetică nu minte: takinul e rudă cu oaia, chiar dacă nouă nu ni se pare, judecând după siluetă.

În galeria speciilor de erbivore ale lumii, takinul poate fi considerat o specie de talie mijlocie: are 100-130 cm înălţime la greabăn şi atinge o greutate de 350 kg. Toată această masă corporală (mare, dacă o raportăm la înălţime) este susţinută de picioare scurte, cu copite late şi cu un pinten dezvoltat.

Takinii secretă, prin glande răspândite pe toată suprafaţa corpului, o substanţă uleioasă, cu un miros specific, ce are probabil un rol în comunicarea prin miros, dar şi în protejarea corpului de umezeală.

Există patru subspecii, răspândite în Bhutan şi regiunile învecinate din India, China şi Myanmar. Înfăţişarea cea mai frapantă, datorită culorii blănii, o are takinul auriu (Budorcas taxicolor bedfordi), întânit în China. Celelalte subspecii au blana colorată în diferite nuanţe de cafeniu.

Takinii trăiesc în văile împădurite sau pajiştile alpine din estul munţilor Himalaya, în mici grupuri de cca. 20 de indivizi, deşi, în lunile de vară, pe aceeaşi păşune alpină au fost observate păscând chiar şi 300 de exemplare. Pun pe ei rezerve zdravene de grăsime şi, iarna, coboară spre regiunile mai joase, împădurite (aşa cum fac şi caprele negre de la noi, şi alte erbivore care îşi duc viaţa în munţi).

Se împerechează în iulie şi august, iar după o gestaţie de opt luni, fiecare femelă dă naştere unui singur pui (care are blana aproape neagră). Acest ritm de înmulţire lent, caracteristic, de altfel, animalelor mari, este unul dintre factorii care îi fac pe takini vulnerabili, ducând la micşorarea populaţiilor.

Deşi în învăţăturile medicinii tradiţionale locale se crede că pulberea din coarne de takin, în doze mici, poate fi de ajutor femeilor în cursul unei naşteri dificile, nu există o cerere foarte mare pentru acest produs, aşa că takinul – spre deosebire de multe alte specii – nu este decimat de braconierii care aprovizionează piaţa leacurilor tradiţionale asiatice. Ameninţările vin din alte direcţii: tăierea pădurilor – adăpostul de iarnă al takinului – şi competiţia cu iakul domestic pe păşunile alpine reprezintă marile probleme cu care se confruntă specia.

Aceasta este, aşadar, animalul – puţin cunoscut – pe care o ţară şi ea prea puţin cunoscută europenilor – Bhutan – şi l-a ales drept emblemă. De ce tocmai takinul? O legendă ne explică alegerea.

În secolul al XV-lea, un om sfânt, Drukpa Kunley (1455 – 1529), a vizitat Bhutanul. Acum, omul acesta era un original, un mare cărturar, dar un ciudat; nu degeaba a rămas cunoscut în istorie sub porecla de Nebunul cel Divin. Poet vestit şi un maestru al învăţăturilor şi practicilor religioase budiste, era, se spune, adeptul unor căi… neobişnuite de a-i ilumina pe ceilalţi şi mai ales pe celelalte, pe femei adică: prin sex. E motivul pentru care şi-a căpătat un al doilea supranume, cel de „Sfântul celor 5.000 de femei”.

Ei, şi acest om a vizitat, carevasăzică, Bhutanul şi o mare mulţime de credincioşi s-a adunat în jurul său. Oamenii voiau să vadă minunile de care era în stare şi i-au cerut să facă un miracol.

Dar sfântul – v-am spus că era un original – a cerut mai întâi să i se dea să mănânce (doar nu era să facă minuni cu burta goală!); a cerut, mai exact, o vacă şi o capră, drept masă de prânz. I-au fost aduse, fripte cum se cuvine; el le-a mâncat, şi-a lins buzele, satisfăcut… acum toată lumea aştepta minunea promisă, Drukpa Kunley citea nerăbdarea şi speranţa în ochii celor din jur.

Şi atunci, a luat capul caprei (asta mai rămăsese din ea), l-a potrivit peste oasele vacii şi a pocnit din degete: un animal ciudat s-a ridicat deodată în picioare şi a început să pască.

Şi, până în ziua de azi, takinii, aceste erbivore cu înfăţişare cam bizară, ce amintesc şi de capre, şi de vaci, pasc pe pajiştile de munte ale Bhutanului şi, prin trăsăturile lor amestecate, dau de lucru biologilor, care încă mai discută în contradictoriu când e vorba să le desluşească originea şi înrudirile.