Prima pagină Stiinta

Omul care a trăit cu o gaură în stomac – cazul medical care a revoluţionat ştiinţa

Mihaela Stănescu 07.03.2013 | ● Vizualizări: 2359
Un caz aproape miraculos de supravieţuire după o rană gravă a dus la realizarea unor progrese majore în ştiinţă     (Foto: Shutterstock.com) + zoom
Galerie foto (5)

Rănit îngrozitor într-un accident, pe când era adolescent, acest om a trăit, totuşi, până la vârsta de aproape 80 de ani. Dar nu oricum, ci cu o gaură în stomac. Iar datorită contribuţiei unui medic inteligent, cazul său a transformat profund cercetările de medicină şi fiziologie, inspirând peste decenii unele dintre cele mai importante studii şi descoperiri din întreaga istorie a ştiinţei.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, medicina era încă într-un stadiu destul de primitiv: gândirea medicală era încă tributară, în mare măsură, unor idei medicale învechite. În Secolul Luminilor, al XVIII-lea, multe ştiinţe se dezvoltaseră remarcabil; chimia, fizica, astronomia se desprinseseră de alchimie şi astrologie şi se modernizaseră, progresând spre abordările de azi. Însă medicina rămăsese, din multe puncte de vedere, curios de înapoiată, în ciuda unei profesionalizări tot mai avansate. Practica de laborator nu era ceva obişnuit, practica clinică era foarte limitată în cursul anilor de studiu; disecţiile erau rareori realizate, din cauza restricţiilor legale privind mânuirea cadavrelor. Tratamentele cele mai obişnuite, aplicate în majoritatea cazurilor, cuprindeau administrarea de vomitive şi purgative şi lăsarea de sânge. 

Marile transformări în medicină aveau să apară mai cu seamă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea , mai ales după lămurirea legăturii dintre germenii infecţioşi şi boli şi după dezvoltarea puternică a chimiei şi a farmaciei, care a dus la apariţia unui număr mai mare de medicamente. Până atunci, însă, e  lesne de imaginat ce puteau fi medicina şi mai ales chirurgia, într-o vreme în care nu se ştia nimic despre asepsie şi prea puţin despre anestezie.

Fiziologia umană - baza ştiinţei medicale - era încă puţin dezvoltată; se sprijinea mult pe presupuneri şi pe cunoştinţe transmise mai mult sau mai puţin eronat, unele vechi de secole, dar pe care nimeni nu se gândea să le verifice. 



Şi totuşi, în primele decenii ale secolului al XIX-lea, s-a petrecut unul dintre acele salturi în ştiinţă - un eveniment care împinge înainte cunoaşterea, făcând-o să avanseze în câteva decenii mai mult decât reuşise până atunci în sute de ani.

Eroii acestei revoluţii au fost Alexis St. Martin, un tânăr canadian de origine franceză, vânător şi negustor ambulant de blănuri, şi William Beaumont, un medic militar american, interesat de fiziologie (imaginea de mai jos).

La data de 6 iunie 1822, Beaumont era detaşat la Fort Mackinac, în insula Mackinac (situată în strâmtoarea dintre lacurile Huron şi Michigan) când a fost adus la infirmerie un tânăr de nici 20 de ani, cu o rană cumplită. Fusese rănit într-un accident; puşca unui alt vânător se descărcase întâmplător, la doar un metru distanţă, iar glonţul îl nimerise pe tânărul Alexis St. Martin în abdomen.

Rana era groaznică: după cum menţiona medicul militar, bietului tânăr i se vedeau un plămân şi o bucată de stomac ieşind prin plagă, atât de extinsă era leziunea. Glonţul sfâşiase muşchii abdominali, diafragma şi sfărâmase câteva coaste.

Cei din jur nu se aşteptau să-l vadă supravieţuind până a doua zi; totuşi, dr. Beaumont nu a renunţat la datoria de a-i acorda îngrijiri, atât cât era posibil.

A pansat plaga, apoi, în lunile care au urmat, l-a operat, de mai multe ori, fără asepsie şi anestezie profundă, cum se făcea pe vremea aceea. A folosit toate mijloacele pe care le cunoştea, dintre tratamentele practicate pe vremea aceea: luarea de sânge, administrarea de purgative, badijonările cu vin, acid clorhidric diluat şi tinctură de assafoetida (o plantă). Iniţial rana s-a infectat, tânărul a suferit de febră violentă, apoi a avut şi alte complicaţii, în special din cauza coastelor fracturate, şi totuşi, în chip incredibil, în cele din urmă rana s-a vindecat - deşi nu tocmai în modul cel mai de dorit - iar Alexis St. Martin a supravieţuit. 

Ba chiar s-a pus pe picioare, deşi rana lăsase o urmă mai mult decât evidentă: o aşa-numită fistulă, prin care stomacul comunica cu exteriorul. Marginile orificiului din peretele stomacului au concrescut cu ţesuturile de sub piele şi cu pielea, acidul puternic din sucul gastric a dezinfectat rana şi astfel, Alexis a rămas, efectiv, cu o gaură în abdomen, prin care stomacul său comunica direct cu exteriorul corpului.

Nu mai putea fi vorba, deocamdată, să se ocupe de comerţul cu blănuri, dar Beaumont s-a gândit să-l angajeze ca om bun la toate, continuând, totodată, să-l îngrijească.

Şi tocmai rutina zilnică a îngrijirii fistulei i-a dat doctorului ideea de a profita de această uimitoare întorsătură a sorţii tânărului, pentru a studia fiziologia digestiei.

Aşa că, timp de mai mulţi ani, din 1825 până în 1833 (deşi nu în mod continuu) a întreprins un studiu meticulos al procesului de digestie al pacientului său.

Nu a fost întotdeauna uşor, deoarece, la un moment dat, în 1825, după cum consemnează dr. Beaumont, tânărul a plecat, întorcându-se în Canada natală, unde s-a căsătorit şi a a avut doi copii, întorcându-se, în acelaşi timp, la vechea sa îndeletnicire şi devenind angajatul unei mari firme comerciale. În 1829, însă, relatează dr. Beaumont în cartea sa (menţionată mai jos), l-a „recuperat” pe Alexis, pe care dorea să îl studieze în continuare, convingându-l să vină, cu tot cu familie, în statul Wisconsin, unde lucra pe atunci dr. Beaumont.

„Fistula era deschisă şi sănătatea lui era bună”, consemnează medicul. Oficial, Alexis a fost angajat ca servitor, făcând diferite munci gospodăreşti, unele solicitante (precum tăiatul lemnelor), fără a se plânge şi fără a avea probleme de sănătate deosebite. După încă o întrerupere de un an şi jumătate, în anii 1831-1832, când a fost plecat cu familia sa în Canada, a revenit lângă dr. Beaumont, pentru încă un an (tot în baza unui contract), ca să îi dea acestuia prilejul de a face un nou set de experimente.

Şi astfel, an cu an, medicul şi-a realizat originala şi valoroasa lui cercetare: a înregistrat cu grijă tot ce intra în stomacul pacientul său, luând apoi mostre din conţinutul gastric şi studiindu-le, pentru a urmări ce se întâmpla în interior. Uneori, introducea el însuşi, prin fistulă, diferite alimente în stomacul lui Alexis St. Martin, scoţându-le afară după o vreme, pentru a vedea ce se petrecuse cu ele. A fost, astfel, primul om care a urmărit procesele digestive în timp real. A întreprins chiar ceva şi mai revoluţionar: a trimis unor chimişti mostre din conţinutul gastric, pentru a fi analizate - un lucru care nu mai fusese făcut până atunci.

Şi, pe baza observaţiilor proprii şi a rezultatelor analizelor chimice, a ajuns la concluzia că acidul clorhidric, alături de mişcări slabe ale stomacului, reprezintă cheia procesului de digestie gastrică; nici vorbă ca stomacul să „macine” intens hrana, aşa cum credeau  mulţi fiziologi ai vremii. Cu alte cuvinte, digestia gastrică era în primul rând un proces chimic, nu unul mecanic. 

În 1838 a publicat rezultatele muncii sale, sub titlul Experiments and Observations on the Gastric Juice, and the Physiology of Digestion. Cu multă modestie, susţine că nu a făcut ceva deosebit de original, ci doar a profitat de prilejul excelent de studiu oferit de starea lui Alexis St. Martin pentru a verifica afirmaţiile unor predecesori în ceea ce priveşte fiziologia digestiei; dar, văzând acurateţea cu care sunt consemnate condiţiile şi rezultatele experimentelor, perseverenţa în studiu şi inteligenţa cu care a ştiut să se folosească de ajutorul chimiştilor pentru a trece dincolo de limitările inerente profesisi sale, înţelegem cât de importantă a fost această muncă şi cât de mult îşi merită locul în istoria ştiinţei.

Beaumont a observat, de asemenea, că digestia pacientului său se încetinea atunci când acesta avea febră şi  a făcut astfel, pentru prima oară, legătura dintre boli şi mersul digestiei.

Aceste cunoştinţe erau preţioase în sine, dar descoperirile lui Beaumont au făcut şi mai mult: au transformat modul în care fiziologii studiază corpul şi au deschis calea spre modul modern de a face cercetări în fiziologie şi medicină - observaţiile îndrumă concluziile, nu invers. Specialiştii colectează date clinice privind pacienţii şi, pe baza lor, elaborează concluzii. Oricât de ciudat ar părea, acest mod de a gândi - care nouă ni se pare logic - nu era evident pentru toţi savanţii vremii.

Dar efectele pe termen lung ale muncii lui William Beaumont nu s-au oprit aici: peste decenii, observaţiile lui au inspirat altor oameni de ştiinţă ideea de a realiza cercetări de fiziologie pe animale, prin realizarea unor fistule chirurgicale. Deşi asemenea experimente sunt privite azi drept crude, este totuşi neîndoielnic că ele au contribuit mult la îmbogăţirea cunoştinţelor noastre privind fiziologia organismului animal.

Cel mai celebru exemplu îl reprezintă experimentele fiziologului rus Pavlov: el a practicat asemenea „ferestre” spre interiorul organismului, realizând fistule gastrice la câini şi studiind procesul de digestie la aceste animale. Lucrările sale în acest domeniu au îmbogăţit enorm cunoştinţele referitoare la sistemul digestiv al mamiferelor; de altfel, a primit Premul Nobel pentru Medicină (în 1904) tocmai pentru aceste contirbuţii.  Pornind de la aceste observaţii, a realizat apoi şi celebrele experimente prin care a descoperit existenţa condiţionării clasice (sau pavloviene), adică răspunsul reflex al organismului la anumiţi stimuli - un element fundamental în studiul fiziologiei şi al comportamentului, la animale şi om.

Dar ce s-a mai întâmplat cu Alexis St. Martin,  omul devenit, în chip atât de bizar, subiectul unor cercetări revoluţionare de fiziologie a digestiei?

Ei bine, a trăit până la o vârstă înaintată; născut în 1802, a murit în 1880, bucurându-se, între timp, de o sănătate remarcabil de bună. (Desenele de mai jos îl reprezintă la două vârste diferite.) Dr. William Beaumont, în cartea sa, nu conteneşte să se minuneze de starea acestui om care, în ziua de 6 iunie 1822, fusese atât de aproape de moarte. La 10 ani după acea întâmplare, se bucura de o sănătate generală bună, era tatăl a mai mulţi copii, muncea cu sârg, întreţinându-şi familia şi nu se îmbolnăvea mai des decât alţii, ba chiar a scăpat nevătămat dintr-o epidemie de holeră care a făcut multe victime în jurul său. Medicul îl descrie ca fiind „... activ, atletic şi viguros; făcând mişcare, mâncând şi bând ca şi alţi oameni sănătoşi şi activi.”

Iar din întâlnirea acestor doi oameni - omul care, vindecat în chip miraculos, a trăit decenii cu o gaură în stomac, şi medicul său, un spirit cercetător şi perseverent - au ieşit la iveală cunoştinţe care au împins deodată înainte fiziologia şi medicina, pe un drum pe care altfel cine ştie cât le-ar fi luat ca să îl străbată.

ASCULTĂ CE GÂNDEȘTI