Un nou studiu confirmă faptul că Luna se micșorează

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Nicio altă lume din Sistemul Solar nu are plăci tectonice și cutremure precum Pământul, însă asta nu înseamnă că solul lor nu se mișcă. Încă din era misiunilor Apollo știm că pe Lună au loc „cutremure selenare”, iar de aproximativ 15 ani cercetătorii au dovezi că satelitul nostru natural se micșorează, pierzând circa 50 de metri din rază în ultimii 200 de milioane de ani. Un nou studiu confirmă faptul că Luna se micșorează.

Un nou studiu confirmă faptul că Luna se micșorează. În trecut, Luna era mult mai activă geologic. Pe măsură ce interiorul ei s-a răcit și s-a solidificat, straturile interne s-au contractat, iar scoarța a început să crape și să se încrețească. În zonele înalte (regiunile deschise la culoare), Tom Watters și colegii săi au identificat astfel de formațiuni, numite escarpe lobate, adică faleze de falie formate prin compresie.

Observații recente au scos la iveală un alt tip de structuri: mici dorsale de mare (SMR-uri), adică creste de falie situate în mările selenare, adică câmpiile bazaltice întunecate pe care le numim în mod obișnuit „mări”, precum Marea Liniștii, locul aselenizării misiunii Apollo 11. Echipa a realizat un catalog complet al acestor structuri, identificând 1.114 creste noi și ridicând totalul la 2.634, notează IFL Science.

Un nou studiu confirmă faptul că Luna se micșorează. Ce au găsit astronomii?

Atât SMR-urile, cât și escarpele lobate sunt relativ tinere din punct de vedere geologic: primele au o vârstă medie de aproximativ 124 de milioane de ani, iar celelalte de circa 105 milioane de ani. Cercetătorii au constatat că cele două tipuri de formațiuni sunt adesea conectate fizic, în zonele de tranziție dintre înălțimi și mările selenare. Cel mai probabil, ambele sunt rezultatul aceleiași activități de contracție a Lunii.

„Detectarea acestor creste tinere și mici în mările selenare și descoperirea cauzei lor completează imaginea globală a unei Luni dinamice, aflate în contracție”, a declarat coautorul Tom Watters, cercetător emerit la Center for Earth and Planetary Studies (SUA).

„Din era Apollo știm că falezele de tip escarpe lobate sunt frecvente în regiunile selenare înalte, dar este pentru prima dată când documentăm prezența la scară largă a unor structuri similare în mările selenare. Această cercetare ne oferă o perspectivă globală completă asupra tectonicii recente a Lunii, ceea ce va duce la o înțelegere mai bună a interiorului său, a evoluției termice și seismice și a potențialului pentru viitoare cutremure selenare”, a adăugat autorul principal, Cole Nypaver, tot de la Center for Earth and Planetary Studies.

Ce ne va aduce viitorul?

Explorarea viitoare, atât umană, cât și robotică, ar putea aduce date mult mai detaliate despre procesele care au loc în interiorul Lunii. Programul Artemis își propune să readucă oameni pe suprafața selenară până la finalul deceniului, deși încă există provocări. Misiunea Artemis II ar urma să trimită astronauți în jurul Lunii, pentru a survola regiuni pe care niciun om nu le-a mai văzut direct.

„Trăim un moment extrem de interesant pentru știința și explorarea selenară. Programele viitoare, precum Artemis, vor furniza o cantitate uriașă de informații noi. O înțelegere mai bună a tectonicii și activității seismice selenare va contribui direct la siguranța și succesul științific al acestor misiuni și al celor viitoare”, a continuat Nypaver.

Studiul a fost publicat în revista The Planetary Science Journal.

Vă recomandăm să citiți și:

A fost descoperită o gaură neagră care emite mai multă energie decât Steaua Morții

Dovezi rare obținute de fizicieni din SUA dezvăluie că materia apare din „nimic” în vidul cuantic

Telescopul Webb a găsit cea mai îndepărtată galaxie detectată vreodată: „Nu seamănă deloc cu ce am prezis”

De ce galaxiile vecine „fug” de noi? Oamenii de știință au elucidat un mister vechi de 50 de ani