De ce vorbitul cu străinii este recomandat și ce pierdem atunci când renunțăm la acest reflex?

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Două întâmplări aparent banale, petrecute în aceeași zi, spun mai mult despre starea relațiilor noastre sociale decât o fac multe statistici. Într-un vagon aproape gol, o femeie trecută de 70 de ani s-a apropiat și a întrebat o autoare The Guardian: „Vă deranjează dacă stau aici? Sau voiați să rămâneți singur cu gândurile?”.

Mai târziu, la restaurant, o chelneriță timidă din Seul a vorbit despre mâncarea coreeană și dorul de casă. Nimic ieșit din comun. Și totuși, suficient cât să ridice o întrebare.

„Este în regulă să vorbești cu oamenii în felul acesta?”, a întrebat fiul de 15 ani al autoarei. Întrebarea atinge o anxietate contemporană: care mai sunt regulile conversației cu un necunoscut?

Tot mai mulți oameni par să fi renunțat la acest risc

„Nu știi întotdeauna dacă este în regulă. Uneori trebuie să-ți asumi riscul și să afli.”, spune ea.

Tot mai mulți oameni par să fi renunțat la acest risc. Nu doar la șansa ca altcineva să vrea să asculte sau să vorbească, ci și la încrederea că pot gestiona o conversație nouă, eventualele respingeri sau neînțelegeri. Dispariția interacțiunilor spontane (în puburi, magazine, în transportul public) este vizibilă.

Autoarea, care a cercetat tema încă din perioada lucrului la volumul „How to Own the Room”, observă că anxietatea actuală nu mai ține de vorbitul în public, ci de „a vorbi cu oricine în public”. Căștile performante, telefoanele mobile, munca de acasă, ecranele tactile din restaurante, pandemia, toate sunt invocate drept cauze. Se adaugă fenomenul de „întărire a normei sociale”: dacă nimeni nu vorbește, nici tu nu vorbești.

Psihologul Esther Perel descrie situația drept o „recesiune relațională globală”, potrivit The Guardian.

„Ideea nu este profunzimea. Ideea este practica”

„Ideea nu este profunzimea. Ideea este practica, întărirea blândă a mușchilor noștri sociali”, scrie ea.

În același registru, un studiu al Universității din Virginia arată că ne supraestimăm temerile legate de conversațiile cu necunoscuți: „Oamenii tind să subestimeze cât de mult le va plăcea conversația, cât de conectați se vor simți și cât de apreciați vor fi de partenerul de dialog.”

Între timp, pe rețelele sociale proliferează experimente filmate despre „vorbitul cu străini”. Adesea performative și orientate spre validare digitală, acestea transformă interacțiunea într-un produs. Conexiunea devine conținut.

Soluția propusă de specialiști

Soluția propusă de specialiști este dezarmant de simplă: reducerea mizei. Nu este o misiune pentru pace mondială, ci poate doar un „E frig azi, nu-i așa?”. Iar dacă nu vrei să răspunzi, este legitim să spui clar: „Nu pot vorbi acum.”

E posibil ca, în imaginarul nostru, oamenii (și noi înșine) să pară mai dezamăgitori decât sunt în realitate. De cele mai multe ori, temerile nu se confirmă. Iar dacă interacțiunea eșuează, va rămâne măcar o poveste bună de spus celor care nu ne sunt străini.

Vă mai recomandăm să citiți și:

De ce burnout-ul nu este doar oboseală și nu se rezolvă cu o vacanță?

De ce banda de scotch scoate un sunet asemănător cu scârțâitul?

Când empatia te epuizează: de ce ajutorul constant duce la burnout

Test de cultură generală. De ce căscatul este contagios?