Conform unui nou studiu realizat de o echipă internațională de oameni de știință, apa s-a acumulat pe Lună probabil lent, de-a lungul miliardelor de ani, mai degrabă decât în urma unui singur eveniment major.
Cercetătorii, printre care se numără Paul Hayne, de la Laboratorul pentru Fizică Atmosferică și Spațială (LASP) din cadrul Universității Colorado Boulder, și-au publicat descoperirile în revista Nature Astronomy.
Studiul abordează un mister lunar care îi preocupă pe oamenii de știință de decenii. Observațiile din misiunile NASA și din alte surse au oferit indicii tentante că apa ar putea fi din abundență pe Lună, acumulându-se sub formă de gheață în craterele adânci și întunecate din jurul Polului Sud lunar. Însă modul în care gheața a ajuns acolo sau de ce pare să existe în unele cratere, dar nu și în altele, nu a fost clar până acum.
Descoperirile echipei nu pot indica sursa exactă, dar elimină câteva posibilități, inclusiv ipoteza că apa ar fi ajuns pe Lună deodată, prin prăbușirea unei comete gigantice pe suprafața lunară.
„Se pare că cele mai vechi cratere ale Lunii au și cea mai multă gheață”, a declarat Hayne. „Acest lucru sugerează că Luna a acumulat apă mai mult sau mai puțin continuu timp de 3 sau 3,5 miliarde de ani.”
„Apa pe Lună ar fi o mină de aur pentru astronauți“, a spus Hayne. Viitorii exploratori lunari ar putea extrage gheața pentru apă potabilă sau chiar pentru a produce combustibil de rachetă prin separarea atomilor de hidrogen și oxigen.
Hayne a citat mai multe surse posibile pentru apa de pe Lună: vulcanii din trecutul îndepărtat ar fi putut transporta apa din adâncurile Lunii către suprafață. De asemenea, apa ar fi putut ajunge pe Lună prin intermediul cometelor sau asteroizilor, ori prin vântul solar.
„Prin vântul solar, un flux constant de hidrogen bombardează Luna, iar o parte din acest hidrogen poate fi convertit în apă pe suprafața lunară”, a explicat Hayne.
Indiferent de origine, oamenii de știință sunt destul de siguri că gheața s-a acumulat în așa-numitele „capcane reci”, cratere care se află în umbră permanentă și care nu au văzut soarele, în unele cazuri, de miliarde de ani, scrie EurekAlert.
Pentru a găsi o explicație, Hayne, Aharonson și coautorul Norbert Schörghofer au analizat istoria Lunii. Echipa a utilizat date despre temperatura suprafeței lunare de la instrumentul Diviner (LRO) și simulări computerizate pentru a estima evoluția craterelor.
Hayne a menționat că Luna nu a stat întotdeauna în orientarea pe care o cunoaștem astăzi, înclinația sa față de Pământ s-a schimbat în timp. Ca urmare, craterele care sunt în umbră astăzi s-ar putea să nu fi fost întotdeauna ferite de soare. Coroborând simulările, cercetătorii au creat o listă a capcanelor reci care au fost întunecate pentru cea mai lungă perioadă de timp.
Echipa a descoperit un detaliu intrigant: cele mai vechi și mai întunecate cratere sunt exact locurile unde s-au observat cele mai mari semne de prezență a gheții. De exemplu, craterul Haworth, situat lângă Polul Sud, a fost probabil în umbră timp de peste 3 miliarde de ani, fiind un candidat principal pentru stocarea unor cantități mari de gheață.
Cercetătorii spun că este nevoie de observații și mai detaliate. Hayne dezvoltă un nou instrument numit Lunar Compact Infrared Imaging System (L-CIRiS), pe care NASA intenționează să îl trimită lângă Polul Sud al Lunii.
„În cele din urmă, problema sursei apei de pe Lună va fi rezolvată doar prin analiza probelor”, a concluzionat el. „Va trebui să mergem pe Lună pentru a analiza acele mostre acolo sau să găsim modalități de a le aduce pe Pământ.”
Ce dotări are Orion, nava spațială care transportă echipajul Artemis 2 spre Lună?
Misterul magnetismului intens de pe Lună a fost, în sfârșit, elucidat
Elon Musk vrea o catapultă de sateliți pe Lună, dar aceasta nu este o idee nouă