Prima pagină Stiinta

O chestiune de timp

Cecilia Stroe | 12.15.2008 | ● Vizualizări: 1358
O chestiune de timp     ceas, timp, Einstein, fizica cuantica, Platon, Darwin, Newton, Freud, Big-Bang, teoria relativitatii + zoom
Galerie foto (3)

Conceptele filosofilor, nevoia de exactitate absoluta a oamenilor de stiinta, dar si vointa de control si dominatie a capitalismului s-au tradus in cele din urma in angrenaje, roti dintate, oscilatii izocrone

Timpul orologiului mecanic este o entitate destul de ciudata. Nu are nici o legatura cu felul in care oamenii simt timpul, cu perceptia psihica a scurgerii lucrurilor, cu timpul biologic, cu cel al ritmurilor diurne, lunare si anuale ale corpului, cu cel al cresterii si imbatranirii. Iar cu marele timp antic, marcat de ciclurile astrale, intretine de-acum doar un raport teoretic: termeni precum zi, luna si an par tentative grosolane de a cataloga un timp facut din nano- si picosecunde. Istoria noului timp coincide cu istoria tehnologica, practica, productiva a instrumentului care in fapt a creat-o: ceasul mecanic. Timpul natural este timpul erelor geologice, timpul cosmic, timpul astronomic, iar acesta e probabil aspectul cel mai vizibil in toate culturile, in toate civilizatiile stravechi, chiar daca doar de relativ putina vreme se poate spune ca avem o perceptie realista asupra a ceea ce au fost timpurile naturii, care au precedat prezenta umana in istorie. La ora actuala, timpul s-a transformat intr-o expresie fundamentala a vietii sociale si nu coincide intotdeauna cu ceea ce inseamna el pentru fizicieni si astronomi. Fiecare societate, fiecare sistem social, tinde a-si construi propria temporalitate, o anumita cultura a timpului, care separa timpul concret, al vietii cotidiene, de timpul abstract si devine din ce in ce mai mult o constructie cu logica proprie: logica timpului liniar, a timpului cantitativ, a timpului omogen, a timpului abstract, a timpului matematicii si fizicii, a timpului newtonian, a timpului einsteinian. Lumea in care traim se misca in acord cu simbolurile mecanice si matematice ale orologiului. Acestea ne dicteaza miscarile si ne inhiba actiunile, transformand timpul dintr-un proces natural intr-o marfa, de cumparat si de vandut. Orologiul a reprezentat prima masinarie automata investita cu importanta publica si cu functie sociala. Fabricarea ceasornicelor a devenit in timp o industrie, gratie careia oamenii au putut castiga abilitatea tehnica necesara producerii complicatelor masinarii ale Revolutiei Industriale de mai tarziu. Ceasul a furnizat instrumentele cu care timpul – o categorie atat de evaziva si de enigmatica, incat nici un filosof nu a fost capabil pana in prezent sa-i determine natura – a putut fi masurat in mod concret, „tangibil“; in consecinta, timpul ca durata a inceput sa fie dispretuit, iar oamenii au inceput sa vorbeasca si sa gandeasca tot mai mult in termeni de „lungime“ a lui.

Ulterior, „Timpul inseamna bani“ a devenit unul dintre sloganurile-cheie ale ideologiei capitaliste si, treptat, oamenii au inceput si ei sa semene cu niste ceasuri, actionand cu o regularitate care nu mai avea nimic in comun cu ritmurile vitale ale unei fiinte a naturii. Religia si morala secolului al XIX-lea au jucat si ele un rol important in aceasta transformare, proclamand drept pacat obiceiul de a pierde timpul. Mai apoi, introducerea pe scara larga a ceasului (1850) i-a „contaminat“ si pe aceia care pana atunci reactionasera cel mult la stimulul sirenei. La biserica sau la scoala, la birou sau in fabrica, punctualitatea a inceput sa fie socotita una dintre cele mai mari virtuti. La ora actuala, miscarea ceasului regleaza ritmul vietii tuturor. Oamenii au devenit sclavii conceptului de timp, fiind adesea tinuti sub teroare, precum Dr. Frankenstein, de catre monstrul pe care l-au inventat ei insisi. Timpul este o conventie acceptata si impartasita de toti. Este, in fapt, cea de-a patra dimensiune care, alaturi de cele trei ale spatiului, constituie sistemul de referinta in care obisnuim sa incadram intamplarile lumii fizice. Dar Timpul nu-i ofera omului nici o evidenta sesizabila: nimeni nu-l poate contempla din exterior si nici nu poate exercita vreun control asupra acestui flux inefabil, de nereprezentat in mod obiectiv, care este scurgerea timpului. in acelasi timp, omul este probabil singura fiinta vie in masura sa recunoasca timpul si, in consecinta, sa-l puna putin in ordine. Potrivit traditiei aristotelice, timpul nu este separabil de miscare, dar e imposibil de confundat cu miscarea. si atunci ce masuram de fapt cand pretindem ca masuram timpul? Greu de spus. Potrivit lui John Michon, un profesor emerit de psihologie cognitiva de la Leiden University, Olanda, in pofida faptului ca timpul a devenit „aproape o obsesie intelectuala“, societatea este in mod evident incapabila sa-l administreze. Timpul ii confrunta pe oameni simultan cu o enigma filosofica, un mister psihologic si o problema de logica. Nu-i de mirare atunci ca au fost exprimate dubii chiar asupra existentei lui, de cand umanitatea a inceput sa diferentieze „timpul“ de schimbarile vizibile si tangibile petrecute in lume. Unii au ajuns chiar la concluzia ca notiuni precum trecut, prezent si viitor sunt mai mult lingvistice decat reale si fizice. Teoreticianul neofreudian Jacques Lacan, de exemplu, considera ca experienta timpului nu ar fi in esenta decat un efect al limbajului. Ce este exact „timpul“? Oswald Spengler era de parere ca nimeni n-ar trebui sa detina dreptul de a intreba asa ceva. Iar fizicianul Richard Feynman declara in 1988: „Nici macar nu vreau sa aud aceasta intrebare. Este pur si simplu prea dificil sa ma gandesc la asa ceva.“ Paul Valéry (1960) s-a referit la „caderea“ speciei in timp ca la un semnal de alienare a naturii. „Printr-un soi de abuz, omul creeaza timpul“, scria el. Cel mai probabil, umanitatea a devenit constienta de faptul ca are amintiri si proiecte cu multa vreme inainte de a face o distinctie explicita intre trecut, prezent si viitor. in plus, comunitatile primitive, departe de a fi lipsite de ratiune, pot pune in evidenta modul in care functioneaza mintea umana la un nivel de rationalitate mai ridicat si mai complex decat cel regasit la oamenii civilizati. Notiunea de timp a constituit dintotdeauna unul dintre fundamentele speculatiei filosofico-stiintifice. Intrepatruns cu mitologia la primii ganditori greci, conceptul si-a gasit in opera lui Platon adevaratul sens: in Dialoguri, Parmenides si mai ales in Timaios, se discuta pentru prima oara intr-o maniera extinsa si aprofundata despre originea timpului. Ulterior, dezbaterea filosofica se structureaza intr-un dualism care contrapune obiectivismul si subiectivismul timpului: pe de-o parte timpul „absolut“ al fizicii newtoniene, pe de alta parte cel al lui Kant. si in cultura occidentala a secolului XX, conceptul ontologic de timp se imparte intre doua scoli de gandire opuse: relativismul stiintific (Minkowski, Fitzgerald, Einstein) si subiectivismul umanist-filosofic (Bergson, Heidegger, Sartre). Unul dintre punctele cele mai importante in analiza filosofica a lui Bergson sta in opozitia dintre timp si durata. Timpul e abstract, durata e concreta (in esenta, nu se poate confunda forma cu materia). Timpul implica eternitatea: redus la forma abstracta a ordinii, timpul sta la originea tuturor adevarurilor eterne. A fost nevoie de o „revolutie“ in toata puterea cuvantului – Teoria evolutiei a lui Darwin – pentru ca problema Timpului sa se deplaseze in mod progresiv de pe versantul ontologic, pe cel psihologico-stiintific. Cu toate ca nu mai este gandit ca un cerc, Timpul isi redobandeste in filosofiile moderne latura inspaimantatoare pe care o avea in gandirea greaca si in cea indiana despre Eterna Reintoarcere, sustine Mircea Eliade in Sacrul si Profanul. „Timpul, desacralizat pentru totdeauna, se arata a fi o durata precara si evanescenta, la capatul careia se afla moartea.“

Asteptandu-l pe Godot

Daca, sub aspect sociologic, interesul cu privire la timp a ramas destul de scazut pana in anii ‘70, in literatura psihologica numarul studiilor asupra lui a inceput sa creasca rapid inca din 1930. Timpul este probabil lucrul cel mai dificil de definit din punct de vedere „psihologic“. Dar ce este Timpul, din acest punct de vedere? Ce este experienta Timpului? Ce este alienarea? John Davies (1977) a definit trecerea timpului drept „un fenomen psihologic de origine misterioasa“, ajungand in 1983 la concluzia ca „secretul mintii va fi rezolvat doar atunci cand vom intelege secretul timpului“. Intrucat separau artificial individul de societate, in mod inevitabil unii psihologi si psihanalisti au intampinat dificultati enorme in studiul timpului. Cativa au ajuns totusi la niste intuitii partiale. Unii, de exemplu, au observat ca timpul nu este doar o abstractie, ci si o senzatie; Alfred Korzybski (1948) a facut un pas mai departe, declarand ca „timpul este o senzatie produsa de conditiile lumii...“. J.A. Arlow (1986) considera ca experienta timpului ar fi generata de anumite
exigente emotionale nesatisfacute si ca toti, pe parcursul vietii noastre, „il asteptam pe Godot“. In termeni freudieni, Edmund Bergler si Geza Roheim (1946) au interpretat trecerea timpului drept reprezentarea perioadelor de separare din frageda pruncie. „Calendarul este o materializare extrema a anxietatii provocate de despartirea de mama.“ invatarea conceptului de timp, fundamentala in procesul educational, este de o importanta esentiala pentru societate. Studiile lui Jean Piaget (1946, 1952) nu au fost in masura sa reveleze un simt innascut al timpului; dimpotriva, conceptul abstract de timp s-a dovedit unul deosebit de dificil de asimilat pentru copii. Nu este o notiune care poate fi dobandita in mod automat; nu exista o orientare spontana fata de timp. Milic Capek (1961) a numit timpul „o colosala si cronica halucinatie a mintii umane“. S-a spus ca doar putine experiente pot fi definite ca aflandu-se cu adevarat in afara timpului: orgasmul, LSD-ul, „viata care ti se deruleaza in fata ochilor intr-un moment de pericol extrem“. Herbert Marcuse scria in 1955 ca atemporalitatea este modelul ideal al placerii. Pe de alta parte, trecerea timpului ne incurajeaza sa uitam ceea ce ni s-a intamplat. Este dusmanul erosului si aliatul ordinii si al represiunii. in 1920, Sigmund Freud stabilise deja ca procesele mentale ale inconstientului transcend timpul: „Timpul nu le schimba in nici un mod, iar ideea de timp nu le poate fi aplicata.“

Timpul fizicii

Stiinta secolului XX a revolutionat in profunzime conceptul de timp, generand o adevarata fractura intre limbajul stiintific si cel filosofic. Potrivit lui Isaac Newton (in Principia), timpul este independent de lucruri si evenimente, adica e absolut. Pentru Albert Einstein, dimpotriva, timpul este relativ, intrepatruns indisolubil cu spatiul, si depinde de sistemul de referinta. Einstein afirma: “Combinand timpul cu spatiul in asa fel incat nimic sa nu poata calatori mai repede decat lumina, masa este egala cu energia; adica masa fiecarei particule care se misca cu o viteza asemanatoare celei a luminii tinde catre zero.” Transformarile spatiu-timp pe care se bazeaza relativitatea lui Einstein sunt efectul pozitiei observatorului in raport cu viteza constanta a luminii in vid. Pentru observator, timpul este o variabila dependenta atat de miscare, cat si de campul gravitational in care se gaseste acesta. Nu exista asadar un trecut, un prezent si un viitor valabile pentru toti si in orice loc. Chiar si mai alunecos si eteric este conceptul de timp in fizica cuantica, fiind declinat tot mai mult la plural: de la timp la timpuri. De fapt, intreaga fizica – clasica, relativista si cuantica – neaga la unison faptul ca miscarea biologica ce duce de la nastere la moarte (si nu invers) ar avea vreo dimensiune “reala”; neaga pana la urma valoarea "sagetii timpului”. Incepand cu Ilya Prigogine, conceptului de “timp ireversibil” i se deschide o noua perspectiva, care incearca sa reapropie filosofia de stiinta. Potrivit lui Prigogine, timpul exista deja in stare latenta inainte de Big-Bang. El subliniaza ca veriga-lipsa pentru intelegerea ireversibilitatii timpului trebuie cautata in faptul ca in natura exista o unica scara temporala.



Imperiul Timpului

Ce sens are sa spui ca un tren ajunge la destinatie la o anumita ora? Einstein si-a pus aceasta intrebare in 1905, dar pentru a raspunde la ea nu erau suficiente cunostintele stiintifice ale epocii. Conform lui Peter Galison, profesor de istoria stiintei si fizica la Universitatea din Harvard si autor al cartii Ceasurile lui Einstein, hartile lui Poincaré: imperiile timpului, fizicianului german i-a venit ideea teoriei relativitatii in timp ce se ocupa de ceasurile elvetiene, ca angajat al Oficiului de Brevete din Berna. La acea vreme, problema timpului era departe de a fi fost rezolvata definitiv. Cum teoriile newtoniene asumate pana in acel moment de catre oamenii de stiinta promovau notiunea de timp absolut, care “curge” in mod uniform in intregul Univers, intre tari aparusera controverse cu privire la ora pe care lumea trebuia s-o adopte. Tema infierbanta de la astronomi, pana la filosofi si oameni de afaceri, ba existau chiar si voci care propuneau un timp unic pentru intreaga planeta, asa-numitul “timp cosmopolit”. Punand in discutie teoriile la moda, Einstein a hotarat ca, pentru a putea vorbi de masurari ale timpului in locuri diferite, ceasornicele respective trebuie sincronizate. Cum? Emitand semnale luminoase si luand in calcul timpul de care are nevoie fasciculul luminos pentru a calatori de la un orologiu la altul. Fizicianul a descoperit astfel ca timpul absolut nu exista; erau in realitate timpi diferiti, masurati de fiecare ceas in parte. Teoria relativitatii.