Orasul care s-a nascut pentru a fi distrus

Era o zi placuta de primavara a anului 1955 cand o bomba atomica
a spulberat in milioane de fragmente minuscule un oras din Statele
Unite ale Americii. Aceasta este povestea Orasului Supravietuirii,
o colectie de structuri arhitecturale, cladiri si chiar manechine,
realizate in scopul masurarii efectelor unei arme atomice
intrebuintata impotriva centrelor urbane. Cu o denumire optimista,
foarte efemera, Orasul Supravietuirii a fost predestinat sa devina,
intr-o clipa, Orasul Pierzaniei.

• Ce se întâmplă cu creierul atunci când lucrezi în echipă?
• Locul în care trăiești influențează ce greutate ai, arată un nou studiu

In Nevada, temperaturile verii pot deveni de-a dreptul fierbinti,
dar in 1955, anumite regiuni din acest desert au atins valori
termice comparabile cu cele de pe suprafata Soarelui. Intr-o
perioada de numai trei luni de zile, in primavara acelui an, Armata
Statelor Unite a declansat 14 explozii nucleare la „Apartamentele
Yuca” apartinand Sitului de Testare din Nevada, in cadrul
operatiunii cu numele „Ceainicul”. Puterea de explozie a bombelor a
variat ca valoare intre 1.2 si 43 kilotone. Prin comparatie, bomba
lansata la Hiroshima, in Japonia, zece ani mai devreme, a avut o
forta de distrugere de 12 kilotone.

Scena pentru Orasul Supravietuirii a fost stabilita cu doi ani
inaintea escatologicului experiment, in prima zi a testelor pentru
Operatiunea Upshot-Knothole, atunci cand o casa a anilor ’50 a fost
expusa unei explozii atomice. Exercitiul de „aparare civica”
denumit Apple-2, desfasurat pe 5 mai 1955, a prezentat rezultate
similare cu testele pe structuri si materiale din 1953, dar la o
scara mult mai mare. Armata a pregatit o varietate de locuinte,
cladiri si alte structuri la diferite distante de Punctul Zero al
impactului dintre bombe si sol, in incercarea de a determina in cel
fel puterea suflului atomic ar afecta un peisaj urban.

Echipamente in valoare de un milion de dolari fusesera
instalate, o suma colosala la acea vreme. Orasul Supravietuirii le
avea pe toate: case, cladiri, cabluri electrice, chiar si oameni…
oameni din plastic. Cei responsabili de proiect au umplut
locuintele cu manechine. Intr-o nota oarecum sinistra, armata le-a
amplasat pe acestea ca si cum s-ar fi aflat in plina executie a
unor actiuni; apoi au plantat camere, pentru a inregistra
„distractia” ce avea sa urmeze.

Apple-2 a avut loc cu 9 zile intarziere doarece locatia testarii a
fost supusa unor vanturi puternice. Cand ok-ul a fost dat, la ora
8:10 A.M., locuitorii din apropiere (si aceia care si-au pornit
radiourile si televizoarele) au asistat, in direct, la o explozie
atomica mai puternica de 31 de kilotone. Zona de actiune a
exploziei s-a intins pe o raza de 5 kilometri departare de
epicentru. Majoritatea celor 6 000 de spectatori a privit de la
aproximativ 10 kilometri distanta, insa trupele armatei aflate in
tancuri si transee au vazut totul de la o distanta de 3-5 kilometri
de punctul zero.

In acea Epoca Atomica timpurie, supravietuirea se afla in mentalul
colectiv al natiunii americane si desi subiectii de testare ai
Operatiunii CUE era neanimati, au existat, paradoxal, si eroi in
randul lor. Este cazul cladirii Belhen, una dintre cele mai
trambitate si celebrate „personaje” actante in „spectacolul”
Operatiunii Ceainicul. Cladirea Behlen era o structura de otel
gofrat care nu a suferit avarii mai mari decat cele de suprafata,
desi a fost amplasata la o distanta de numai 2 000 metri de
epicentru. Behlen a fost extrasa in afara Operatiunii CUE – fiind
transportata pe distanta foarte mari, in targurile de locuinte, ani
la rand.

S-ar putea crede ca Armata ar fi distrus toate urmele Orasului
Supravietuirii odata ce operatiunea a fost incheiata, dar, in mod
surprinzator, unele dintre cladirile folosite atunci in cadrul
experimentelor atomice se mai afla in picioare chiar si astazi.
Departamentul Energetic din Nevada coordoneaza tururi ale intregii
zone de testare (camerele nu sunt permise), inclusiv in zona
ramasitelor Orasului Supravietuirii, desi vizitatorii trebuie sa
aiba cel putin 14 ani pentru a putea vizita iar femeile gravide
sunt sfatuite sa nu participe la aceste incursiuni – nu de teama
posibilelor activitati radioactive ramase in zona, ci din pricina
drumului lung si plin de hurducaieli ce trebuie parcurs cu
autobuzul.

CITESTE SI:

• 
  6 iunie 44 Debarcarea
• 
  Iarna nucleara. Un exercitiu (inca) de
  imaginatie
• Cum ne vom petrece sfarsitul
  lumii?