Frica

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Astfel de frici, care genereaza intotdeauna zvonuri si speculatii, in special despre felurite conspiratii ale unor forte malefice, umane sau supranaturale, actioneaza doar pe termen scurt, dar sunt intense, pentru ca obiectul lor nu este bine cunoscut (fata de temerile precise, ca de pilda cea de gripa, de cancer sau de SIDA) si pentru ca sunt noi (fata de temerile la fel de difuze, insa experimentate deja, precum teama de diavol, de un atac nuclear sau de extraterestri).

Frica de teroristi poate fi socotita si ea acum o teama difuza. Caci este evident ca pericolul terorist s-a relativizat intrucatva in opinia publica, din cauza neincrederii in politicienii incapabili sa-i gaseasca pe cei vinovati de atentatele din 11 septembrie 2001 si a faptului ca in locul celor vinovati au fost cautati diversi tapi ispasitori prin toata lumea musulmana. Relativizarea pericolului terorist provine insa in primul rand din oboseala omului de rand de a fi pregatit in orice moment pentru un atac care poate veni de oriunde si pe orice cale. O frica prea intensa sfarseste prin a se slei, ca orice emotie dusa la exces.

In afara de aceasta oboseala, unii teoreticieni considera ca e vorba si de indiferenta, de faptul ca problema vremii noastre n-ar fi frica, ci tocmai faptul ca oamenilor nu le mai este suficient de frica – nici de conflicte planetare nimicitoare, nici de catastrofe ecologice. Motivul acestei indiferente ar fi, paradoxal, faptul ca amenintarile au devenit prea mari ca sa mai fie credibile (exact pe asta s-a bazat „echilibrul terorii“ de pe vremea Razboiului Rece), iar catastrofele prognozate par nerealiste pentru o societate care nu mai are chef sa se sperie nici de apocalipsa, nici de razboiul civilizatiilor prezis de Huntington, fiindca se simte destul de aparata in fata unor astfel de viziuni hollywoodiene prin nivelul de bunastare materiala si prin gandirea pozitiva care ii tin loc de religie si de ideologie.

Jean-Pierre Dupuy, profesor de stiinte politice la Universitatea Stanford, considera ca exista un punct vulnerabil cert al civilizatiei moderne, vizat de acei strategi ai razboaielor viitorului care se arata preocupati sa induca panica in populatia inamica prin distrugerea infrastructurii sale informationale si de comunicatii, fara de care nici o societate industriala nu poate functiona.

Cum panica inseamna, concret, „scapa cine poate“, este esential pentru agresor ca legaturile ce mentin coeziunea societatii sa fie distruse. O societate unde aceste legaturi depind atat de mult de un suport tehnic, asa cum este acum societatea occidentala, este vulnerabila in fata panicii inca din clipa cand membrii ei nu mai pot sa-si foloseasca lifturile, telefoanele mobile sau calculatoarele (mai tineti minte frica de momentul Y2K, cand inceputul anului 2000 ar fi urmat sa declanseze celebrul virus informatic atotdistrugator al bazelor de date?).

Evident, pe aceasta panica a mizat Usama Bin Laden atunci cand a prezis ca „toata America va fi strabatuta de frica in lung si-n lat, dintr-o parte in cealalta“, cu perspectiva ca satelitii, zgarie-norii si avioanele ei performante sa fie scoase din functiune sau distruse de cativa flacai, inarmati eventual doar cu bricege. Totusi, teoria ca privarea de facilitatile pe care le ofera tehnica produce automat panica are limitele ei.

Exista fotografii, mai putin vehiculate in presa, care arata un 11 septembrie 2001 in Manhattan cu oameni care isi vad de treaba in continuare. Explicatia ar fi aici ca panica apare atunci cand comunitatea percepe pericolul ca venind cumva din interiorul ei (ca in cazul crahurilor bursiere sau al busculadelor de pe stadioanele de fotbal), nu si atunci cand amenintarea e perceputa ca venind exclusiv din exterior, ca dintr-o transcendenta incontrolabila (cazul cutremurelor sau al atentatului de la 11 septembrie).