Prima pagină Travelling

Filipine la pas

Diana Pavlenco 04.09.2008 | ● Vizualizări: 744
Filipine la pas     no tags + zoom
Galerie foto (18)

Terasele de orez din Filipine sunt rasfatate in prezentarile turistice cu denumirea „a opta minune a lumii”. Nu-si gasesc locul in cele 7 noi minuni ale lumii, dar sunt in lista patrimoniului UNESCO, alaturi de raul subteran din Puerto Princessa, despre care voi relata pe larg in articolul urmator.

Terasele de orez – patrimoniu UNESCO

Sunt situate in partea de nord a arhipelagului, in zona numita Luzon. Punctul de pornire este din localitatea Banaue, adica la aproximativ 350 km de Manila. Sunt autobuze care parcurg aceasta ruta, dar drumul este prost intretinut si dureaza o noapte intreaga. In Manila la Oficiul de Turism sunt functionare care ofera informatii despre terasele de orez si alte puncte de interes, ba chiar sunt gata sa dea si sfaturi mai personale, cum ar fi acela de a nu ceda nenumaratilor bastinasi care ofera excursii ghidate la terase ci sa ne interesam chiar la receptia hotelului Banaue.

Odata ajunsi in Banaue ne abordeaza un baiat care pare istet si are o infatisare placuta. Ne arata pe harta care sunt posibilitatile si discutam chiar si de pret. Ne tenteaza, dar totusi dorim sa intrebam si la receptia hotelului asa cum am fost sfatuiti, sa vedem ce oferte au. Pentru orice eventualitate ne spune ca pe el il cheama John. La receptie aflam oferta: cu jeepney, e mai scump, pentru ca un jeepney are cel putin 20 locuri si consuma mai mult combustibil decat o tricicleta.

Intrebam daca il cunosc pe John. Doua doamne si un barbat. Ele spun – „da, puteti merge cu John”. Domnul e de parere ca jeepney ar fi mai sigur. E o mica competitie intre ei si nu prea intelegem. Mai tarziu, dupa ce plecam cu John, aflam ca una din ele e matusa lui. Poate si receptionerul avea un nepot sofer de jeepney, ne gandim noi. Ne delectam cu un mic dejun tipic filipinez, nu e rau deloc, dar destul de dulce.

Saracii oameni bogati

Ne instalam in tricicleta cu motor a lui John si pornim intr-un traseu de o zi cu scopul de a vedea terasele, dar si cateva sate si o cascada. Aerul este foarte curat, iar oamenii par sa-si vada de treburile zilnice si ne zambesc foarte prietenos. Satele sunt de o saracie lucie. In trecerea noastra vedem locuinte situate undeva pe fundul unei vai, cate 15-20 case, o scoala si o biserica, in rest intinderi de ape si namol, de te intrebi cum ajung ei acasa sau cum traiesc asa, uitati de lume si mai ales cum isi pastreaza zambetul acela candid traind in asa saracie. Casele sunt de fapt nişte cocioabe, baia se face in aer liber, cu un lighean, si chiar am intalnit un satean facandu-si baie aproape de un drum de munte.

Ne-am privit un moment, atat cat am putut din mersul tricicletei motorizate, intrebandu-ma cum o fi viata lor aici. Desi muncesc toata ziua cu mainile si picioarele goale in namol par impacati cu soarta lor. Si apoi mai au o alinare – mesteca toata ziua niste frunze, John, ghidul nostru, spune ca sunt de nuca, au toti buzele rosietice si mai pun cu unghia de la degetul mic (de obicei mai lunga decat restul unghiilor) un praf alb dintr-o punguta, praf de scoici ne-a explicat un alt filipinez, probabil unul din cei grijulii cu imaginea tarii!, poate asta e secretul lor si ce ii tine in forma in mijlocul orezariei lor. Daca de obicei sunt serviabili si iti dau sa gusti diverse chestii, nu am fost niciodata invitati sa gustam din praful alb. John are 27 de ani, dar pare mult mai copil, nu mi se adreseaza niciodata pe nume, ci numai M’am Diana, de la Madam, dar pronuntia e mai apropiată de Mum, ceea ce ma duce cu gandul la un orfelinat.

John viseaza pentru zona lui afaceri prospere si cai ferate, acolo în munti. Ajutati de cate un toiag ne deplasam printre terase pe poteci inguste cat trei palme si suntem acum asemenea satenilor care-si croiesc drum spre casele din vale dupa ce au fost pe la oras. Din cand in cand pe drumul mare mai trece cate un jeepney, un fel de microbuz cu vreo 20 de locuri, dar de cele mai multe ori e plin la refuz cu calatori. E plin si pe acoperis, unde se sta turceste. Ma mir cum nu cade cate unul la curbe pe serpentine.

Constructia teraselor a durat secole, iar formarea lor continua si azi. Spre amiaza calatorim cu un jeepney care se intoarce din munti, mai gol, asa ca pot sa observ deasupra bancilor dispuse paralel, fata in fata, cate un rand de oglinzi, asta probabil daca vrei sa stii care e starea machiajului sau a frezei, dupa caz, sau poate sa privesti pe furis la persoana care sta in capatul celalalt al banchetei. Poate ca asa e flirtul in zona teraselor de orez.


Facts

  • Populatia face parte din triburile ifugao, ale caror activitati zilnice se invart in jurul agriculturii.
  • Sezonul de plantare a orezului are loc in februarie si operatiunea e facuta de femei, in timp de barbatii se ocupa cu terasarea, mentinerea peretilor, irigarea si strangerea recoltei.
  • Femeile se mai ocupa si cu artizanatul sau impletitul cosurilor, iar barbatii se mai indeletnicesc si cu fieraria. Totusi, asa cum e de asteptat majoritatea muncesc la terasele de orez, ore intregi aplecati in namol, cu mainile in apa. Surprinzator este insa ca vorbesc engleza până şi copiii mici de vârstă şcolară, urmarea ocupatiei americane in timpul celui de-al doilea razboi mondial, dar si a faptului ca ulterior americanii au dezvoltat multe proiecte voluntare in zona.
  • Pentru vizitarea teraselor de orez nu sunt prea multe optiuni de cazare
  • Singurul hotel este cel cu numele localitatii – Banaue Hotel and Hostel, avand camere de diferite calitati, dar nici una nu depaseste un standard de 3 stele.
  • Desigur sunt localnici insistenti care invita turistii chiar la ei acasa pentru o experienta autentica.
  • O alta optiune de cazare este Native Village Inn cu vedere chiar spre terase


Click aici pentru a afla mai multe despre Filipine