Prima pagină Cultura

Pretorienii: redutabilele gărzi de corp ale împăraţilor Romei

Nicu Pârlog | 07.14.2014 | ● Vizualizări: 3474
Prefect al pretorienilor     Sursă foto: Shutterstock + zoom
Galerie foto (5)

Mulţimea strânsă pe străzile Romei ovaţiona şi aştepta fremătând punctul culminant al spectacolului alegoric organizat de împărat după înfrângerea oricărui neam barbar sau răzvrătit de la graniţele imperiului. Roma devenea astfel tot mai întinsă şi mai puternică, iar bogăţiile teritoriilor cucerite satisfăceau pofta de „panem et circens” a gloatei care avusese norocul să se nască cu dreptul de cetăţean al imperiului la purtător. Apariţia în public şi nu numai a împăraţilor, mulţi dintre ei cu figuri de adevăraţi semizei pentru romani, era întotdeauna acompaniată de figurile impasibile şi dure ale unor războinici masivi şi înalţi, cel mai adesea de neam străin. Erau temuţii şi durii pretorieni. Nimeni alţii decât gărzile de corp ale împăraţilor romani, şi cu siguranţă unii dintre cei mai eficienţi războinici ai acelor vremuri.

 
Oamenii lui Octavian
 
 
Baza Gărzielor Pretoriene, cum aveau sa fie cunoscute în istorie, avea să fie pusă de către Octavian în urma victoriei sale împotriva lui Marc Antoniu. Într-un gest care s-a vrut simbolic, dar care era plin de încărcătura victoriei depline, Octavian (care urma să primească titulatura de Augustus – cel venerat., şi să devină astfel primul împărat al Romei) a selectat pe cei mai buni soldaţi supravieţuitori din armata fostului său rival, pe care i-a grupat alături de propriile sale gărzi de corp într-o nouă unitate de elită denumită în latină – Cohors Praetoriae, viitorul nucleu al gărzilor pretoriene.
 
De fapt, conform mărturiilor istoricului roman Appian, ambii succesori rivali ai lui Cezar, Marc Antoniu, respectiv Octavian, îşi formaseră propriile cohorte de gărzi de corp alcătuite din voluntari din rândul veteranilor supravieţuitori în fostele campanii militare ale lui Cezar. Era anul 21 înainte de Hristos, iar istoria tocmai lua notă de apariţia unei noi categorii de războinici. În primii săi ani de domnie, Augustus şi-a mascat cu pricepere pornirile dictatoriale pentru a menaja sensibilităţile politicienilor conservatori din Roma. Prin urmare şi-a ţinut discret pretorienii în umbră ca pe un pumn de oţel într-o mănuşă de catifea. În urma consolidării puterii sale, Octavian a decis ca garda pretoriană să fie o unitate autonomă aflată sub comanda unui tribun militar.
 
Însă primul împărat avea să consolideze puterea cohortelor pretoriene sub aşa numiţii prefecţi pretorieni. Pentru a păstra logica fondatorilor vechii republici romane care numeau doi comandaţi executivi pentru a evita trecerea puterii în mâioniule unui singur om, Octavian a decis să numească doi prefecţi pretorieni care să comande concomitent gărzile. Tot Augustus a decis ca numărul cohortelor de pretorieni să nu fie mai mic de nouă, iar fie care cohortă să fie compusă din o mie de oameni.
 
Pretorieni înainte de luptă.     Sursă foto: Shutterstock
 
În timpul împăratului Caligula existau douăsprezece cohorte de pretorieni, fapt de care nu era străin prefectul Lucius Aelius Sejanus care în lupta sa pentru putere nu doar că a reuşit sporirea numărului pretorienilor, dar a obţinut un buget şi pentru construirea unei tabere speciale pentru aceşti soldaţi, tabără situată chiar în cetatea Romei şi intitulată Castra Praetoria.
 
Fiind selectaţi din rândurile celor mai buni legionari de pe câmpul de luptă, pretorienii erau consideraţi pe bună dreptate cei mai duri şi mai eficienţi soldaţi ai Romei, prin urmare erau retribuiţi în bani, produse şi onoruri mai bune decât ale celorlalţi soldaţi din legiuni. Dacă un legionar bine cotat primea maxim 250 de dinari pe an, un pretorian câştiga în acelaşi interval de timp suma de 375 dinari. De asemenea, din motive evidente, foarte căutaţi pentru a fi angajaţi ca pretorieni erau şi gladiatorii celebri care se retrăseseră din activitatea de luptători din arenă şi îşi câştigaseră astfel libertatea deplină.
 
 
În războaie de cucerire şi în luptele politice
 
 
Evident că în urma remarcării lor ca trupele cele mai bine pregătite ale Romei, pretorienii au fost folosiţi în multe campanii militare, îndeosebi în bătăliile în care legiunile băteau pasul pe loc sau erau cât pe ce să fie înfrânte. Atunci intrau în luptă şi cohortele pretorienilor care aduceau de cele mai multe ori mult râvnita victorie în tabăra romană. După moartea lui Octavian Augustus, succesorul său, împăratul Tiberius s-a văzut nevoit să aibă de aface cu unele rebeliuni ale legiunil
 
or romane staţionate pe Rin şi în Pannonia. Conform scrierilor lui Tacit, trupele din Pannonia făcuseră deja o înţelegere de pace cu cohortele de pretorieni ale lui Drusus, fiul lui Tiberius trimis de acesta să înăbuşe rebeliunile. Rebeliunea de pe Rin a fost în cele din urmă oprită de către Germanicus, fiul vitreg al lui Tiberius, cel care avea să-şi conducă doi ani mai târziu legiunile şi cohortele de pretorieni în mai multe campanii militare în Germania. 
Pretorienii aveau să-şi demonstreze valoarea ca luptători şi în anul 69 după Hristos în bătălia de la Bedriacum, când au luptat pentru împăratul OthoMarcus Salvius.
 
O întorsătură importantă în viaţa cohortelor a avut loc odată cu afirmarea pe scena politică a împăratului Traian. Cu toate că împăratul Domiţian, speriat de rezistenţa dură a dacilor decisese trimiterea pretorienilor în luptă contra strămoşilor noştri, împăratul Traian a fost cel care a folosit cele mai multe cohorte de gărzi de corp în campanii militare grandioase. Prin urmare, Traian a decis formarea unui corp special format din toţi pretorienii. Denumit Equites Singulares Augustus, acesta avea să fie primul corp de pretorieni constituit într-o unitate de cavalerie grea. Alături de renumiţii Singulares, pretorienii din garda personală a lui Traian, aceştia au dus lupte grele cu daco-geţii şi aliaţii lor sarmaţi în timpul invaziilor romane din anii 101-102 şi 105-106.
 
Pretorian.     Sursă foto: Shutterstock
 
Pentru bravura lor, Traian i-a răsplîătit pe pretorienii supravieţuitori cu sume mari de bani precum şi cu recunoaşterea sa eternă. Pretorienii împăratului sunt reprezentaţi la loc de cinste pe Columna Traiană. Gărzile de corp l-au însoţit pe Traian şi în campaniile sale militare contra parţilor, la fruntaliile de est ale imperiului. În decursul secolului 2 după Hristos, pretorienii au continuat să activeze în campanii militare, întârindu-li imaginea de gardieni nu doar ai împăratului dar şi ai graniţelor imperiului.
 
Sub Lucius Verus şi Marcus Aurelius, contingentele de gărzi de corp s-au acoperit de glorie în desele bătălii de la graniţele de nord şi de est ale imperiului. Au fost lupte grele în care au murit nu doar pretorieni, ci şi doi prefecţi ai lor. În urma execuţiei prefectului Sejanus, gărzile pretoriene au început să joace un rol tot mai important în politicile interne ale imperiului. Pentru sume importante de bani, pretorienii au început chiar să ucidă unii împăraţi, să-şi intimideze proprii prefecţi sau să chiar să se întoarcă contra poporului roman.
 
 
  Declinul celor care ajunseseră să ucidă sau să ridice împăraţi
 
 
De fapt, imediat după moartea lui Tiberius, pretorienii au început să fie unul dintre cei mai importanţi jucători de pe tabla de şah a politicilor de la Roma.
 
Fapt demn de reţinut, începeau să se înregistreze tot mai puţini etnici romani în rândurile lor. Datorită infuziei de  „barbari” care se ofereau să lupta ca lefegii în legiuni, în scurt  timp gărzile pretoriene ajunseseră să fie compuse în mare parte din celţi, germanici şi traci. Mai mari, mai puternici, mai solizi şi mai bine legaţi fizic, aceşti războinici aveau să ia locul romanilor autentici. Bravura şi eficienţa lor în bătălie, dublată de loialitatea către împărat le garanta obţinerea cetăţeniei imperiale, unul dintre cele mai râvnite deziderate ale acestor oameni, alături evident de soldele mari şi restul privilegiilor aferente.
 
Spada de tip gladius era şi arma favorită a gărzilor pretoriene.     Sursa foto: Shutterstock
 
Aşa că odată ajunşi la apogeul puterii lor pretorienii nu s-au sfiit deloc să se folosească de ea după cum credeau de cuviinţă. Nu s-au sfiit deloc să-i ucidă pe împăratul Caligula, nici să-l părăsească dezgustaţi pe Nero. Ei singuri cu de la sine putere l-au ales şi ridicat la randul de împărat pe Claudius, iar Otho l-a detronat pe împăratul Galaba tot cu ajutorul gărzilor pretoriene. La fel, tot ei l-au declarat împărat pe Domiţian, iar împăratul Titus fusese înainte prefect al gărzilor pretoriene. Însă sfera de influenţă a gărzilor se limita în special asupra capitalei Roma şi a împăratului.
 
Acei împăraţi inteligenţi care au sesizat din timp pericolul potenţial al pretorienilor, aveau să supravieţuiască şi să conducă autoritar tocmai prin faptul că au ştiut să-şi câştige loialitatea legiunilor care serveau la frontierele imperiului, legiuni care nu doar că depăşeau ca număr cohortele de pretorieni, dar datorită deselor confruntări, legionarii de acolo ajunseseră mai experimentaţi în lupte decât mulţi pretorieni. Tocmai această vulnerabilitatea avea să ducă la decăderea şi dispariţia temutelor gărzi.
 
În anul 284, Diocleţian a redus dreptat statutul şi drepturile pretorienilor care nu au mai avut voie să fie cantonaţi în palatul imperial din Roma, căci Diocleţian alesese să locuiască în Nicomidia, la circa 100 kilometri distanţă de viitorul Constantinopol. Diocleţian a dat şi lovitura de graţie prin ordonarea constituirii a două noi corpuri de gardă, Ioviani şi Herculiani, numite astfel în onoarea zeităţilor patroane, Jupiter şi Hercule. Aceste corpuri de gardă i-au înlocuit pe pretorieni din mult râvnita funcţie de protectori ai împăratului. După retragerea lui Diocleţian, din anul 305 după Hristos, Castra Praetoria rămăsese o mică garnizoană în Roma.
 
Soldat din gărzile pretoriene.     Sursă foto: Shutterstock
 
Un an mai târziu, Maxenţiu, fiul împăratului demisionar Maximian a fost numit succesor de către trupele sale fidele. Trupele pretoriene aveau să-şi facă simţită prezenţa pentru ultima oară în bătălia de la Podul Miviei dintre Maxenţiu şi viitorul împărat Constantin cel Mare. Acesta nu a uitat ajutorul dat de cohorte lui Maxenţiu, astfel încât după ce a obţinut puterea deplină, unul intre marile sale edicte, după cel prin care creştinismul era recunoascut ca religie de stat, a fost acela în care a ordonat desfinţarea gărzilor pretoriene, componenţii acestora fiint trimişi ca soldaţi în garnizonele care împânzeau graniţele imperiului.
 
Aşa aveau să se săvârşească din istorie războinicii consideraţi de mulţi experţi drept cei mai buni soldaţi pe care i-a avut vreodată Roma.