Prima pagină Stiinta

Enigma anului 536: ce s-a întâmplat atunci cu Pământul?

Mihaela Stănescu | 01.28.2014 | ● Vizualizări: 45308
Anul 536 a fost marcat de fenomene dramatice, a căror cauză nu este cunoscută cu eaxctitate.      (Foto: Shutterstock.com) + zoom
Galerie foto (6)

La răscrucea anilor 535-536 ai erei noastre, pe Pământ s-a petrecut ceva ciudat: planeta a fost lovită de un val de frig neobişnuit de puternic. A fost o iarnă cumplită, iar celelalte anotimpuri au fost şi ele mai reci decât de obicei. Fel de fel de fenomene climatice neaşteptate au răscolit existenţa oamenilor, recoltele au fost catastrofal de slabe, iar consecinţa a fost previzibilă şi imediată: foamete în multe părţi ale lumii. Nimeni nu ştie, nici până în ziua de azi, ce anume s-a întâmplat. Oamenii de ştiinţă încă se străduiesc să afle ce anume a produs aceste efecte stranii şi cu consecinţe atât de dramatice pentru omenire.

Puţinele cronici rămase din acele vremuri consemnează, pe alocuri, aceste fenomene, fără ca autorii lor să-şi explicat cauza.

Cea mai importantă relatare a lui Procopiu din Caesarea, un cărturar bizantin care, documentând domnia împăratului Justinian, a devenit cel mai important istoric al secolului la VI-lea, o perioadă din care există puţine mărturii scrise, ceea ce face contribuţia lui cu atât mai valoroasă.

El a notat că, în anul 536, soarele n-a mai luminat cu strălucirea lui obişnuită, ci arăta ca şi cum ar fi fost în eclipsă.

Un alt învăţat, Michael Syrus, patriarh al Bisericii Ortodoxe Siriace între anii 1166 -1199, a lăsat o cronică extrem de preţioasă - socotită de specialişti drept cea mai cuprinzătoare cronică medievală -, în care, bazându-se pe surse anterioare, mai ales istorii ecleziastice, vorbeşte şi despre evenimente petrecute cu mult timp înaintea vremii lui. Referindu-se la anul 536, scrie aşa:

„Soarele s-a întunecat şi întunecarea lui a ţinut 18 luni. În fiecare zi, lumina timp de vreo 4 ceasuri, şi chiar şi atunci lumina lui era slabă. Toată lumea spunea că soarele nu-şi va mai redobândi niciodată întreaga strălucire. Fructele nu s-au copt şi vinul avea gust de struguri acri.”

Europa a fost grav afectată de aceste fenomene, după cum consemnează unele cronici monastice cunoscute sub numele de Analele irlandeze, din care aflăm că efectele s-au prelungit şi în cei câţiva ani următori: diferite anale vorbesc despre foametea care a survenit atât în anul 536, cât şi în anii 537-539.

Dar efectele acelui eveniment ciudat, oricare ar fi fost acela şi oriunde s-ar fi petrecut, nu s-au limitat la Europa şi Asia Mică: diferite surse contemporane vorbesc despre  temperaturi scăzute, despre zăpezi care au căzut în China în luna august, afectând culturile agricole; despre ceţuri dense care întunecau cerul, în mai multe regiuni ale Europei şi Asiei… Până şi în America de Sud, au putut fi identificate (prin analiza unor mostre de gheaţă provenite din gheţarii din Anzi) urme ale unor evenimente climatice drastice, petrecute între anii 536 -594: trei decenii de ploi foarte abundente, însoţite de inundaţii, urmate de alte trei decenii de secetă. Unii oameni de ştiinţă cred că schimbările climatice din acea perioadă ar fi contribuit la declinul şi prăbuşirea unor culturi precolumbiene până atunci înfloritoare, precum civilizaţia Moche, care s-a dezvoltat în nordul actualului teritoriu al statului Peru.

Totuşi, ce s-a întâmplat atunci?

Datele ştiinţifice arată că a fost vorba despre o perioadă scurtă de răcire intensă, iar informaţiile istorice duc spre concluzia că răcirea ar fi fost provocată de apariţia în atmosferă a unui nor dens de praf, care a persistat câţiva ani. Un asemenea „văl de praf” împiedică, în mare măsură, razele Soarelui să ajungă la suprafaţa Pământului pentru a-l încălzi, rezultatul fiind scăderea temperaturilor. 

Cum ştiu oamenii de ştiinţă că Pământul a trecut atunci printr-o perioadă cu caracteristici neobişnuite? 

Există mai multe metode de studiu prin care se pot obţine informaţii privind clima Pământului în trecut.

  • Dendrocronologia, de pildă, se bazează pe analiza inelelor de creştere ale copacilor. Trunchiul arborilor se îngroaşă anual prin depunerea de ţesut vegetal, iar în secţiune trasversală, se observă aceste inele de creştere, fiecare inel corespunzând unui an. Numărând inelele, se poate determina vârsta copacului, iar pornind de la momentul prezent şi socotind înapoi, de la margine spre centru, se poate deduce cum a fost un anumit an din trecut (desigur, dacă arborele respectiv trăia pe vremea aceea), deoarece caracteristicile inelelor reflectă particularităţile climatice ale anului respectiv. Analizând mostre din lemnul unor stejari crescuţi în Irlanda, cercetătorii de la Queen's University din Belfast au observat o creştere anormal de slabă în anul 536. Un model similar de creştere a fost observat şi la arbori din Suedia şi Finlanda, din California şi din Chile. 
  • Analiza gheţii depuse pe perioade lungi de timp poate da şi ea informaţii asupra climei şi compoziţiei atmosferei în trecut. În regiunile unde gheaţa nu se topeşte niciodată, ea se depune în straturi, an după an, devenind tot mai compactă, iar stratul ce corespunde fiecărui an oglindeşte caracteristicile acelui an. Gheaţa este colectată, prin forare cu ajutorul unor utilaje speciale, sub forma unor mostre cilindrice, uneori lungi de câţiva metri, numite carote, pe care specialiştii le analizează în laborator. Analiza unor carote de gheaţă din Antarctica şi Groenlanda a arătat că gheaţa formată în 533-534 (cu o marjă de eroare de 2 ani în plus sau în minus) conţine cantităţi considerabile de sulfaţi, dovadă a existenţei unui nor de praf acid în atmosferă, în acea perioadă.

Iată, deci, datele pe baza cărora savanţii au ajuns la concluzia că, în jurul anului 536, cerul a fost întunecat de un nor de praf, foarte extins şi persistent, care a îmbâcsit atmosfera terestră, împiedicând radiaţia solară să ajungă la Pământ şi determinând o răcire accentuată a climei.

Totuşi, cazul rămâne deschis, de vreme ce savanţii încă nu au răspuns precis la marea întrebare: ce anume a determinat formarea norului de praf?

Din tot ceea ce ştim până acum despre planeta noastră, aşa ceva se poate întâmpla fie în cazul impactului cu un corp venit din spaţiu, o ciocnire explozivă ce azvârle în aer cantităţi enorme de praf, fie în cazul unor erupţii vulcanice puternice, care aruncă în atmosferă mari cantităţi de cenuşă. Aceste două direcţii de cercetare sunt urmărite azi de oamenii de ştiinţă care încearcă să desluşească misterul schimbărilor climatice din anul 536.

Prima direcţie urmărită este cea a impactului cu alte corpuri cereşti - meteoriţi sau comete. În 2009, un cercetător de la Lamont–Doherty Earth Observatory, din cadrul Universităţii Columbia, SUA, a publicat rezultatele analizei unor carote de gheaţă din Groenlanda, rezultate ce sugerau, după opinia lui, că norul de praf fusese generat de o succesiune de impacturi cu comete. În carotele de gheaţă au fost descoperite formaţiuni numite sferule, care şi-ar putea avea originea în materialul terestru aruncat în atmosferă cu prilejul impactului.

A doua direcţie de cercetare o reprezintă erupţiile vulcanice, drept cauză a fenomenelor din 535-536. Se pare că, la ora actuală, o mare parte a comunităţii ştiinţifice înclină mai degrabă spre această ipoteză: că norul de praf care a schimbat clima Terrei în preajma anului 536 a fost generat de o erupţie vulcanică masivă. Prezenţa în cantitate mare a sulfaţilor în carotele de gheaţă (particularitate despre care am vorbit mai sus) sprijină această ipoteză; cantitatea de sulfaţi ce corepunde anului 536 este chiar mai mare decât cea care marchează anul 1816, supranumit „anul fără vară”, un alt an cu climă aberantă, neobişnuit de rece, care a fost cauzată de erupţia vulcanului Tambora din Indonezia.

Să fi fost tot o erupţie la originea bizareriilor climatice ale anului 536? Dar ce vulcan a erupt atunci în  mod atât de devastator?

Printre „candidaţii” propuşi se numără:

  • vulcanul Rabaul, de pe insula New Britain, o insuliţă din Arhipelagul Bismarck, situat în apropiere de coasta nord-estică a Noii Guinee.
  • vulcanul Krakatoa din Indonezia - ipoteză susţinută de vulcanologul american Ken Wohletz şi prezentată de arheologul David Keys în cartea sa Catastrophe: A Quest for the Origins of the Modern World (1999). În carte, autorul exprimă părerea că aceste evenimente climatice ar fi influenţat profund lumea la răspântia dintre Antichitatea târzie şi Evul Mediu  timpuriu, contribuind la declinul unor civilizaţii vechi şi avansul altora, la stimularea migraţiilor şi apariţia unor noi religii şi, în general, la tranziţia lumii antice spre cea medievală. Teoria, incitantă în felul ei, a fost totuşi criticată de  numeroşi oameni de ştiinţă, care o consideră, în mare măsură, speculativă.
  • lacul Ilopango este un lac vulcanic situat în El Salvador; lacul umple azi o aşa-numită caldera (o „căldare” vulcanică) formată prin prăbuşirea conului vulcanului. Analiza dendrocronologică şi datarea cu carbon radioactiv susţin ipoteza că aici a avut loc, în anul 535, o erupţie extrem de puternică şi care ar fi putut sta la originea schimbărilor climatice pe termen scurt din secolul al VI-lea. Ipoteza a fost elaborată  de un grup de cercetători americani şi germani şi publicată în anul 2010.

Oricare ar fi fost cauza norului de praf apărut în atmosferă şi care a determinat, la rândul lui, efecte climatice severe, consecinţele asupra vieţii oamenilor au fost dure. Unii autori consideră aceste fenomene ca fiind la originea unor transformări extrem de profunde, care au influenţat enorm evoluţia omenirii; fără acest eveniment catastrofal, istoria multor civilizaţii ar fi mers pe un alt drum, iar lumea ar fi arătat astăzi altfel. 

Poate că unele dintre teoriile elaborate din această perspectivă sunt hazardate. David Keys, în cartea sa menţionată mai sus, susţine că schimbările climatice din 535-536 ar explica multe întâmplări istorice dramatice, precum ciuma lui Justinian (una dintre cele mai mari pandemii din istoria omenirii; a survenit în anii 541-542, posibil pe fondul scăderii imunităţii oamenilor, scădere determinată de malnutriţie şi stres, ca urmare a schimbărilor climatice şi foametei), expansiunea triburilor turcice, migraţiile triburilor mongole spre vest, declinul uriaşei cetăţi precolumbiene Teotihuacán, prăbuşirea unor mari imperii asiatice, apariţia Islamului şi altele. Unele dintre aceste idei sunt speculaţii, spun criticii cărţii, având la bază date eronate sau surse prea puţin verosimile; totuşi, rămâne în picioare ideea că secolul al VI-lea al erei noastre a fost o perioadă de transformări profunde, rapide şi intense, care au schimbat mersul lumii. 

În ce măsură pot fi atribuite aceste mari prefaceri fenomenelor naturale de uriaşă amploare care au afectat planeta în acele vremuri şi care a fost cauza primă a acelor fenomene - rămâne încă de aflat.  

 

Citeşte şi: 

► ARO revine! Cum vi se pare prototipul?

► Descoperă Bucureştiul noaptea! 10 locuri spectaculoase care arată altfel pe timp de noapte

► Locuri interzise femeilor! 7 destinaţii unde urmaşele Evei nu au voie să intre