1816 – anul fără vară

În anul acela, temperaturile medii la nivel global au fost cu 0,4- 0,7 grade Celsius mai mici decât valorile normale. Nu pare cine ştie ce, dar acestea erau valorile medii globale; practic, la nivel local, diferenţele au fost mult mai mari. Iar consecinţele au fost dramatice.

Ce a putut provoca o astfel de anomalie? Astăzi, oamenii de ştiinţă cred că a fost vorba despre efectele cumulate a cel puţin doi factori: un minim istoric al activităţii solare, la care s-a adăugat efectul de iarnă vulcanică provocat de o serie de erupţii care avuseseră loc în anul precedent, 1815, culminând cu erupţia vulcanului indonezian Tambora, cea mai puternică înregistrată vreodată în cursul istoriei.

• Cercetătorii au descoperit un nou comportament al furnicilor
• Cercetătorii cred că ochii vertebratelor au fost inițial un singur ochi în vârful capului

Erupţia a aruncat în aer o cantitate uriaşă de cenuşă, care a întunecat cerul, împiedicând în bună măsură razele soarelui (şi aşa slabe, din pricina activităţii solare reduse) să ajungă la Pământ. Lipsit de căldura astrului, pământul n-a mai rodit destul, astfel încât, pentru unii dintre locuitorii lumii, anul fără vară a fost şi un an fără hrană. O foamete puternică a bântuit în toată emisfera nordică a planetei, acolo unde norul de cenuşă, ajuns în primăvara şi vara anului 1816, a produs o modificare drastică a climei estivale.

Efectele cele mai puternice s-au resimţit în regiunea Altanticului de Nord – în partea estică a Statelor Unite ale Americii, în regiunea de răsărit a Canadei şi în vestul Europei. Verile plăcute din aceste ţinuturi, cu temperaturi de 20-25 de grade, au fost înlocuite de un anotimp ce era numit vară doar în virtutea obişnuinţelor calendaristice, căci, din punct de vedere meteorologic, numai vară nu era.

În lunile mai şi iunie 1816, îngheţuri neaşteptate au distrus cea mai mare parte a culturilor. La începutul lunii iunie, a nins în statele americane New York şi Maine, iar în oraşul canadian Quebec, stratul de zăpadă a ajuns la 30 cm.

În iulie şi august, americanii puteau vedea gheaţă pe suprafaţa râurilor şi a lacurilor. Şi mai înfricoşătoare erau schimbările bruşte ale vremii, parcă nişte puseuri de febră ale naturii bolnave: în câteva ore, temperatura creştea până la valorile normale ori le depăşea, ajungând la 35 grade, pentru ca, în alte cîteva ore, să ajungă la punctul de îngheţ.

Recoltele au fost compromise pe o mare parte a suprafeţelor plantate. Preţurile cerealelor au urcat dramatic; oamenii au început să sufere de malnutriţie, şi-au făcut apariţia epidemiile, iar mortalitatea a crescut. În Marea Britanie, sute de familii de ţărani din regiunile cele mai greu lovite au pornit în pribegie, cerşind. În Germania şi Elveţia, în Marea Britanie şi Franţa, oamenii disperaţi de foame se răsculau, incendiau, jefuiau depozitele de grâne. A fost cea mai cumplită foamete a secolului al XIX-lea. Efectele catastrofei meteorologice propriu-zise au fost şi mai grave din cauza situaţiei economice precare a Europei: multe dintre ţările continentului, secătuite de războaiele napoleoniene, nu aveau rezerve suficiente pentru a face faţă unor astfel de încercări.

Nu numai Europa şi America de Nord au suportat consecinţele modificărilor drastice ale vremii: erupţia a afectat periodicitatea şi volumul ploilor musonice care, în China, au provocat loc inundaţii uriaşe, ce au lovit zeci de sate, iar în India, au favorizat răspândirea holerei.

Ceea ce făcea situaţia şi mai groaznică era faptul că, la vremea respectivă, nu se cunoştea cauza acestui dezastru. Astăzi, ştim că a fost vorba despre o acumulare de cauze, astronomice şi geologice, ale căror consecinţe au fost agravate de contextul istoric nefericit.

• Astronomic vorbind, anul 1816 a fost un an cu… soare slab, ca să zicem aşa: el s-a înscris într-o perioadă numită ulterior minimul Dalton, după astronomul britanic care a observat şi descris fenomenul. Minimul Dalton a fost o perioadă cu activitate solară scăzută ca intensitate, care a durat cca. 40 de ani, 1790 – 1830.
• Cauzele geologice au fopst reprezentate de erupţiile vulcanice întinse pe o perioadă de câţiva ani şi care au culminat cu erupţia muntelui tambora. Din cauza acestor erupţii, din 1812 şi până în 1815, s-au acumulat în atmosferă cantităţi tot mai mari de cenuşă şi praf. În 1812, au erupt vulcanul La Soufrière, din Caraibe, şi vulcanul Awu, din Indonesia; în 1813, Suwanosejima, din Japonia, iar în 1814, vulcanul Mayon, din Filipine.
• Iar în aprilie1815, a venit lovitura de graţie: vulcanul indonezian Tambora a izbucnit încea mai cumplită erupţie cunoscută în istorie. A fost ceea ce vulcanologii numesc o erupţie super-colosală; pe o scală de la 0 la 8, ce măsoară intensitatea erupţiei cu ajutorul unui indice numit indicele de explozivitate vulcanică (VEI – Volcanic Explosivity Index), erupţia muntelui Tambora a avut „nota” 7, indicând, printre altele, faptul că a aruncat în aer un volum de materii solide de peste 100 kilometri cubi ! (Erupţii cu VEI 8 au existat în trecut, dar nu în timpurile istorice; s-a produs una acum 74.000 de ani, şi alta acum cca. 640.000 de ani).

A fost, totodată, erupţia cu cele mai multe victime umane: cel puţin 71.000. Toată vegetaţia insulei Sumbawa, pe care se găseşte vulcanul, a fost distrusă; copaci întregi au fpst dezrădăcinaţi şi aruncaţi în ocean. Valuri tsunami, cutremure şi nori de cenuşă s-au abătut şi asupra altor insule din arhipelagul indonezian. Partea superioară a conului vulcanic a fost spulberată de explozii, lăsând în loc, prin surparea camerei magmatice, o enormă caldera, iar muntele Tambora, care avea, înainte de 1815, aproximativ 4.300 de metri înălţime, măsoară azi 2.851 de metri.

Efectele erupţiei s-au resimţit şi în anii următori: iernile 1816-1817 şi 1817-1818 au fost mult mai grele decât de obicei, iar verile anilor 1817 şi 1818 au fost reci, deşi nu la fel de friguroase ca vara din 1816.

Iar acum, la aproape două secole de la acele întâmplări, ştim că fenomenul natural a avut consecinţe şi în domenii neaşteptate.

Ce legătură există între anul fără vară şi monstrul lui Franknstein?

Nu, nu e un banc, există o legătură, nebănuită şi interesantă.

În vara anului 1816, un grup de tineri intelectuali britanici, înzestraţi cu talent literar, îşi petrecea vacanţa în Elveţia, la Vila Diodati, pe malul lacului Geneva. Gazda lor era lordul Byron, iar printre invitaţi se numărau Mary Shelley (soţia vestitului poet romantic Percy Bysshe Shelley) şi John William Polidori, medic şi scriitor. Tinerii aparţineau păturii suspuse a societăţii; prin umare, nu aveau problemele cu care anul fără vară îi copleşise pe oamenii simpli, silindu-i să flămânzească ori să cerşească. Nu, problemele lor erau de cu totul alt soi.

Ploile interminabile zădărniciseră planurile privind excursiile şi alte distracţii în aer liber, puse la cale de oaspeţii de la Vila Diodati. Unde să te plimbi când afară totul e numnai pâclă, apă şi noroi?

Şi atunci, ca să atenueze plictiseala acestei vieţi de interior la care îi silea vremea urâcioasă, membrii grupului au organizat un concurs: cine scrie cea mai reuşită operă literară horror?

Câţiva ani mai târziu, au văzut lumina tiparului câteva dintre operele scrise pe baza convorbirilor, reflecţiilor şi încerărilor literare de atunci.

John William Polidori a publicat, în 1819, nuvela Vampirul, una dintre primele opere literare ce explorează această temă, ce a cunsocut ulterior un succes atât de spectaculos.

Iar Mary Shelley a publicat, la rândul ei, celebrul Frankenstein (în 1818), roman gotic, dar incluzând şi elemente romantice şi care, datorită temei, este considerat ,totodată, unul dintre primele romane science fiction din istoria literaturii.

Este un exemplu anecdotic care arată cât de departe „bat” asemenea întâmplări ale naturii, cât de neaşteptată poate fi influenţa lor indirectă: depăşind economicul, socialul, politicul, ele ajung să înrâurească şi cultura, în cele mai neprevăzute moduri.