Prima pagină Stiinta

Ce trebuie să faci ca să ai un copil isteţ şi fericit? Cele 7 reguli esenţiale

Marius Comper | 05.29.2014 | ● Vizualizări: 26492
Ce trebuie să faci ca să ai un copil isteţ şi fericit? Cele 7 reguli esenţiale     Foto: (Shutterstock.com) + zoom
Galerie foto (9)

A creşte un copil poate părea, de multe ori, cea mai dificilă sarcină din lume. Deciziile luate de părinţi în primii lui 5 ani de viaţă îi influenţează profund comportamentul la maturitate. În ciuda acestui lucru, puţini cunosc descoperirile ştiinţifice care dezvăluie ce decizii importante trebuie să ia pentru a avea un copil isteţ şi fericit.

Dr. John J. Medina, un biolog specializat în dezvoltare moleculară, a dorit să ajute noii părinţi în eforturile lor de a îngriji o fiinţă umană neajutorată. În acest scop, el a colectat cele mai recente descoperiri ştiinţifice despre elementele dovedite a fi de ajutor la dezvoltarea cerebrală a copiilor cu vârste între 0 şi 5 ani şi le-a publicat în cartea „Brain Rules for Baby”.

„Cu siguranţă, oamenii de ştiinţă nu cunosc totul despre creier. Dar ceea ce cunoaştem ne oferă cele mai bune şanse să creştem copii isteţi şi fericiţi”, spune Medina.

Iată câteva dintre regulile pe care acesta le dezvăluie în cartea sa.

„Dacă ar fi să ofer într-o singură propoziţie un sfat bazat pe tot ceea ce ştim despre dezvoltarea din prima jumătate a sarcinii, ar fi acesta: bebeluşul vrea să fie lăsat în pace”    Foto: (Shutterstock.com)

I. Ce trebuie să faci în prima jumătate a sarcinii?

Dacă ar fi să ofer într-o singură propoziţie un sfat bazat pe tot ceea ce ştim despre dezvoltarea din prima jumătate a sarcinii, ar fi acesta: bebeluşul vrea să fie lăsat în pace. Cel puţin la început. Din punctul lui de vedere, cel mai bun aspect al vieţii în uter este absenţa stimulării. Uterul este întunecat, umed, cald şi rezistent ca un adăpost anti-bombardament, în care e mai multă linişte decât în lumea exterioară. Aşa şi trebuie să fie, căci pre-creierul embrionului va genera neuroni într-un ritm uluitor: 500.000 de celule pe minut. Acest ritm de peste 8.000 de celule pe secundă va fi menţinut preţ de câteva săptămâni. Procesul începe la trei săptămâni după concepţie şi continuă până la jumătatea sarcinii. Misiunea este complexă, iar timpul este scurt, astfel că bebeluşul are nevoie să nu fie deranjat”, explică Medina.

De altfel, unii biologi evoluţionişti cred că nevoia de linişte este motivul pentru care sarcinile umane încă provoacă greţuri matinale. Greţurile de dimineaţă pot dura o zi întreagă (şi, pentru unele femei, o sarcină întreagă), iar principalul lor efect este acela că forţează mama să urmeze o dietă fadă -- în cazul fericit în care aceasta poate să mănânce. Această strategie de evitare a alimentelor i-ar fi ţinut departe pe strămoşii noştri de toxinele naturale aflate în alimentele exotice şi în cele stricate. Oboseala care însoţeşte greţurile de dimineaţă ar fi forţat-o pe femeie să nu întreprindă activităţi fizice suficient de riscante pentru a răni bebeluşul. Acum, cercetătorii cred că acesta nu este singurul efect al greţurilor de dimineaţă, ci suspectează că este posibil ca acestea să facă bebeluşul mai deştept. Un studiu realizat în 2009 a analizat copiii născuţi de mame care au suferit de episoade majore de greaţă şi vomă în timpul sarcinii. Atunci când copiii au ajuns la vârsta necesară pentru a merge la şcoală, 21% dintre ei au obţinut peste 130 de puncte într-un test IQ standard, un nivel considerat ridicat. În schimb, doar 7% dintre copiii născuţi de mame care nu au suferit de greţuri în timpul sarcinii au obţinut un rezultat atât de bun. Oamenii de ştiinţă au o ipoteză prin care explică acest rezultat. Doi dintre hormonii care stimulează greţurile ar putea acţiona totodată ca „fertilizator neuronal” pentru creierul aflat în curs de dezvoltare. Cu cât le este mai rău viitoarelor mame, cu atât este produs mai mult „îngrăşământ neuronal”, efectul asupra IQ-ului fiind mai pronunţat.

Oricare ar fi motivul, un lucru este clar: în această perioadă bebeluşul depune eforturi intense pentru a-şi convinge mama să fie lăsat în pace.

Viitoarele mame ce doresc să stimuleze dezvoltarea creierului copilului trebuie să urmeze patru sfaturi importante, subliniază Medina.    Foto: (Shutterstock.com)

II. Care sunt cele 4 comportamente care asistă dezvoltarea cerebrală în uter?

Viitoarele mame ce doresc să stimuleze dezvoltarea creierului copilului trebuie să urmeze patru sfaturi importante, subliniază Medina.

1. Creşteţi în greutate cât trebuie

Viitoarele mămici ştiu că în timpul sarcinii trebuie să mănânce mai mult. Dacă vor mânca mai mult, dar prea mult, bebeluşul va fi mai inteligent. Medina explică de ce: „IQ-ul bebeluşului este o funcţie a volumului cerebral. Dimensiunile creierului prezic aproximativ 20% din variaţia scorurilor IQ. Volumul creierului este legat de greutatea la naştere, ceea ce sugerează că, până la un punct, bebeluşii mai mari sunt mai isteţi”.

În perioada cuprinsă între 4 luni şi naştere, fetusul devine extrem de sensibil la cantitatea şi la tipul alimentelor consumate. Totuşi, cât de mare ar trebui să fie bebeluşul la naştere? Studiile arată că IQ-ul acestuia creşte odată cu greutatea la naştere, până la aproximativ 3,6 kilograme. În schimb, în cazul bebeluşilor care cântăresc peste 4 kilograme la naştere IQ-ul scade puţin, cu aproximativ un punct. Această reducere are loc probabil din cauza faptului că bebeluşii mai mari au şanse mai mari să sufere de hipoxie (oxigen insuficient) sau alte probleme în timpul naşterii.

Cât trebuie să mâncaţi? Acest lucru depinde de greutatea la debutul sarcinii. Dacă vă număraţi printre persoanele supraponderale (cu un indice de masă corporală cuprins între 25 şi 29,9), atunci trebuie să puneţi doar 7-11 kilograme pentru a avea un bebeluş sănătos. Este important să creşteţi cu aproximativ 500 de grame pe săptămână în ultimele două trimestre ale sarcinii. Dacă sunteţi subponderală sau aveţi o greutate normală, trebuie să luaţi în greutate 12-18 kilograme, adică aproximativ un kilogram pe săptămână în cea de-a doua jumătate a sarcinii. Medina afirmă că majoritatea femeilor au nevoie să consume 300 de calorii în plus în fiecare zi din timpul sarcinii.

2. Consumaţi alimentele potrivite

Poftele din timpul sarcinii nu indică o nevoie nutriţională, conform studiilor. Specialiştii cred că poftele depind de modul în care femeia însărcinată foloseşte alimentele în viaţa de zi cu zi. O persoană anxioasă care se linişteşte atunci când mănâncă ciocolată va pofti ciocolată de fiecare dată când se simte stresată, iar o femeie se va simţi adeseori stresată în timpul sarcinii. „Aşadar, pofta de ciocolată reflectă un reflex, nu o nevoie biologică”, spune Medina.

Nevoile corpului sunt simple: o dietă echilibrată, bogată în fructe, legume şi o sursă de fier (pentru persoanele care nu sunt vegetariene, aceasta poate fi carnea roşie). Dintre cele 45 de elemente nutritive necesare pentru dezvoltarea corpului, 38 joacă un rol cheie şi în dezvoltarea neurologică a bebeluşului.

În ceea ce priveşte suplimentele, doar două sunt susţinute de date ştiinţifice care să arate că ajută la dezvoltarea creierului în uter. Primul este acidul folic luat în perioada concepţiei. Al doilea îl reprezintă acizii graşi omega 3, elemente esenţiale ale membranelor din alcătuirea neuronului. Aceşti acizi graşi nu pot fi produşi de corp, astfel că trebuie să îi obţinem din dietă, iar cea mai bună opţiune o reprezintă peştele gras.

3. Evitaţi stresul

Stresul poate avea un impact major asupra creierului bebeluşului. Acest lucru a devenit clar în urma unui studiu desfăşurat în urma unei furtuni teribile ce s-a abătut asupra estului Canadei în 4 ianuarie 1998. Preţ de 80 de ore, toată regiunea estică a ţării a fost lovită de o ploaie îngheţată, urmată de o scădere bruscă a temperaturii. Îngheţul a doborât structuri metalice ale reţelei electrice şi tuneluri, făcând 30 de victime. Mii de persoane au rămas fără curent în timp ce temperatura de afară era sub pragul de îngheţ. În mod firesc, femeile însărcinate ce nu puteau ajunge la spital au fost stresate, iar cercetătorii au descoperit că stresul i-a afectat şi pe copiii acestora.

Efectele furtunii aveau să se vadă şi câţiva ani mai târziu. Un grup de cercetători au decis să studieze efectele sale asupra bebeluşilor, urmărindu-i pe copii de-a lungul anilor. Rezultatele sunt înfricoşătoare: când copiii au ajuns la vârsta de 5 ani, comportamentul lor diferea în mod semnificativ de cel al copiilor născuţi de mame care nu trecuseră prin acea furtună. IQ-ul lor era mai mic, iar dezvoltarea lingvistică întârziată.

Cercetătorii au descoperit că stresul matern era cauza acestor probleme. În trecut, se considera că stresul matern nu poate influenţa dezvoltarea prenatală, însă acum cercetătorii au descoperit că acesta poate avea consecinţe pe termen foarte lung, mai ales dacă viitoarea mamă este stresată sever sau cronic în ultimele luni ale sarcinii.

Stresul sever suferit de mame în timpul sarcinii poate avea următoarele consecinţe:

●        poate schimba temperamentul copilului, făcându-l mai iritabil

●        poate reduce IQ-ul copilului (în medie, cu 8 puncte)

●        poate afecta abilităţile motorii ale copilului, atenţia şi abilitatea de a se concentra, efectele fiind observabile şi la vârsta de 6 ani

●        poate afecta sistemul de răspuns la stres al copilului

●        poate chiar să reducă în dimensiuni creierul copilului

Cercetătorii au identificat trei tipuri de stres cu efect nociv asupra copilului, iar toate au un comun un singur lucru: persoana stresată simte că nu deţine controlul asupra elementelor stresante. Medina recomandă mamelor să întocmească o listă cu „lucrurile care mă deranjează cumplit” şi să le marcheze pe acelea asupra cărora simt că nu au controlul. Stresul toxic derivă din sentimentul de neajutorare, astfel că soluţia constă în aducerea acestor situaţii sub control. O altă soluţie de reducere a stresului este activitatea fizică.

4. Faceţi sport cât trebuie

Omenirea a evoluat pe câmpiile Africii, iar antropologii cred că mişcarea juca un rol important în viaţa strămoşilor noştri chiar şi în timpul sarcinii. Oamenii de ştiinţă estimează că oamenii mergeau pe jos până la 20 de kilometri pe zi. Studiile asupra populaţiei actuale sugerează, la rândul lor, că activitatea fizică este necesară şi în timpul sarcinii.

Primele dovezi vin din statisticile de la naştere: deşi majoritatea femeilor afirmă că naşterea a fost cel mai grozav şi totodată cel mai dureros moment din viaţa lor, cele care fac sport regulat au o naştere mult mai uşoară decât cele supraponderale. Pentru femeile în formă, a doua etapă a travaliului durează în medie 27 de minute, faţă de mai bine de o oră în cazul femeilor supraponderale. Studiile arată că femeile care fac sport percep această fază drept mult mai puţin dureroasă.

De asemenea, deoarece travaliul este mult mai scurt, bebeluşii născuţi de femei cu o condiţie fizică bună prezintă un risc mai mic de a suferi probleme cerebrale cauzate de lipsa de oxigen. Aşadar, dacă vă temeţi de travaliu, cea mai bună idee ar fi să faceţi sport.

Mamele în formă mai au un avantaj: au copii mai deştepţi decât mamele supraponderale. Această tendinţă poate fi explicată prin acţiunea a doi factori. Primul ar putea avea legătură cu efectul direct al activităţii fizice, mai ales mai ales al exerciţiului aerobic, asupra creierului bebeluşului. Cel de-al doilea are legătură cu faptul că exerciţiile fizice protejează femeile însărcinate de efectele negative ale stresului.

Totuşi, cercetătorii subliniază faptul că efortul nu trebuie să fie prea intens. În cazul activităţii fizice foarte intense, fluxul sanguin către uter începe să fie redus, ceea ce afectează cantitatea de oxigen ce ajunge la creierul bebeluşului. De asemenea, uterul se poate supraîncălzi. O creştere a temperaturii cu mai mult de 2 grade Celsius creşte riscul de avort spontan şi poate afecta dezvoltarea cerebrală şi oculară a fetusului. În cel de-al treilea trimestru, cea mai bună mişcare este înotul, căci apa ajută la disiparea căldurii excesive din uter.

Specialiştii recomandă exerciţii aerobice regulate, cu intensitate moderată. Pentru majoritatea femeilor, asta înseamnă menţinerea ritmului cardiac sub 70% din capacitatea maximă (care este de 220 de bătăi pe minut minus vârsta în ani). Pe măsură ce data naşterii se apropie, ritmul trebuie redus.

Bebeluşii sunt foarte sensibili la mediul în care sunt crescuţi, astfel că ecologia emoţională în care se dezvoltă un copil poate influenţa în mod profund modul în care se dezvoltă sistemul său nervos.     Foto: (Shutterstock.com)

III. Cum influenţează relaţia cu partenerul dezvoltarea bebeluşului?

„Un lucru despre care se vorbeşte puţin, dar care este documentat de cercetători, este faptul că numărul de interacţiuni ostile din cuplu creşte considerabil în primul an al bebeluşului”, afirmă Medina. Specialistul subliniază că acest lucru este foarte important: bebeluşul este foarte sensibil la stimuli externi, iar expunerea prelungită la ostilitate îi poate afecta în mod dramatic IQ-ul şi capacitatea de a gestiona stresul.

„De multe ori, când ţin prelegeri pe tema creierului bebeluşilor, câte un tată mă întreabă ce să facă astfel încât copilul său să fie admis la Universitatea Harvard. Invariabil, întrebarea mă înfurie. Le răspund: «Vreţi să ştiţi ce să faceţi ca să ajungă la Harvard? Vă pot spune ce demonstrează datele: mergeţi acasă şi iubiţi-vă soţia»”, relatează Medina. „Din acest motiv abordez problema ostilităţii maritale: ca să arăt cum afectează ea creierul bebeluşului, cum poate fi contracarată şi cum pot fi minimizate efectele sale negative”, detaliază autorul.

Bebeluşii sunt foarte sensibili la mediul în care sunt crescuţi, astfel că ecologia emoţională în care se dezvoltă un copil poate influenţa în mod profund modul în care se dezvoltă sistemul său nervos. Prioritatea numărul unu a creierului este supravieţuirea, iar acest scop e dovedit prin căutarea senzaţiei de siguranţă.

Pentru a obţine starea de siguranţă, bebeluşii încearcă să stabilească o relaţie productivă cu persoana care îl îngrijeşte, în cadrul procesului de ataşament. În această perioadă, creierul copilului monitorizează intens îngrijirea, răspunzând la întrebări precum „sunt atins? sunt hrănit? cine este o persoană care oferă siguranţă?”. Dacă nevoile bebeluşului sunt îndeplinite, creierul se dezvoltă într-un anumit mod; dacă nu, instrucţiunile genetice îl fac să se dezvolte diferit.

În primii ani de viaţă, bebeluşii încearcă să formeze aceste legături şi să stabilească senzaţia de siguranţă. Dacă nu reuşesc, ei pot suferi daune emoţionale pe termen lung, iar uneori acestea pot dura o viaţă întreagă. Oamenii de ştiinţă au descoperit acest lucru datorită orfelinatelor din România. În România comunistă, orfelinatele nu dispuneau de suficiente resurse, astfel că bebeluşii abandonaţi aici aveau parte de scene şocante. Cercetătorii au studiat familiile canadiene care au adoptat orfani români şi au descoperit că aceştia formau două grupuri: unii nu se deosebeau deloc de copiii canadieni în ceea ce priveşte comportamentul, nivelul de stres sau rezultatele şcolare, pe când ceilalţi aveau un foarte multe probleme şi erau antisociali.

Elementul care făcea diferenţa era vârsta adopţiei. Copiii adoptaţi înainte de vârsta de patru luni creşteau la fel precum copiii canadieni. Cei adoptaţi după vârsta de 8 luni, însă, erau afectaţi tot restul vieţii. Deoarece nu reuşiseră să obţină sentimentul de siguranţă prin ataşament, copiii suferiseră un stres imens care le afecta comportamentul şi la mulţi ani după ce părăsiseră orfelinatul.

Fiecare părinte ştie că neînţelegerile maritale provoacă stres copiilor, însă puţini conştientizează vârsta la care aceştia încep să perceapă certurile. Cercetătorii au descoperit că bebeluşii mai mici de 6 luni pot detecta când ceva nu este în regulă. Ei înregistrează schimbări fiziologice, suferind modificări ale tensiunii arteriale, pulsului şi ale hormonilor de stres, la fel ca adulţii. Unii cercetători susţin că pot cuantifica numărul de certuri dintr-o familie prin analiza a unei mostre de urină de la un bebeluş.

Stresul se manifestă şi în comportament. Bebeluşii crescuţi în familii instabile emoţional nu sunt la fel de capabili să reacţioneze pozitiv la stimuli noi, să se calmeze şi să se refacă după momente stresante. Hormonii de stres pot chiar să afecteze mineralizarea oaselor şi dezvoltarea picioarelor. Cercetările arată că, la vârsta de 4 ani, copiii din aceste familii prezintă un nivel dublu al hormonilor de stres faţă de copiii crescuţi în familii stabile emoţional.

Medina afirmă că există certuri şi în familiile stabile emoţional, subliniind că acestea sunt mai puţin dăunătoare copiilor decât faptul că aceştia nu sunt martori şi la împăcări. Multe cupluri se ceartă de faţă cu copiii, dar se împacă fără ca aceştia să fie martori, ceea ce le afectează celor mici percepţia. Părinţii care se şi împacă în faţa copiilor le dau ocazia acestora să înveţe cum să se comporte în dispute.

Cercetările arată că există patru surse majore de conflict în căsnicii:

●        somnul insuficient

●        izolarea socială

●        un volum inegal de sarcini în casă

●        depresia

În 1972, sociologii Edward Jones şi Richard Nisbett au avansat ipoteza că la baza celor mai multe conflicte se găseşte „asimetria perceptuală”, a cărei reducere ar ajuta la rezolvarea multor conflicte. Cei doi sociologi au descoperit că oamenii îşi percep propriile comportamente ca urmări ale unor dificultăţi situaţionale ce pot fi modificate, iar pe ale altor persoane drept consecinţe ale unor trăsături de personalitate de neschimbat. Un exemplu oferit de cercetători este cel al unui candidat care soseşte cu întârziere la interviul de angajare: candidatul afirmă că întârzierea s-a datorat unor situaţii aflate în afara controlului său („am fost prins în trafic”), pe când angajatorul consideră că întârzierea se datorează iresponsabilităţii acestuia („nu a luat traficul în calcul”).

Dacă asimetria stă la baza majorităţii conflictelor, atunci implicit mai multă simetrie ar produce mai puţină ostilitate. Ştiinţa confirmă acest lucru: cuplurile care practică empatia observă rezultate uluitoare. Profesorul John Gottman este un psiholog specializat în probleme maritale care a dezvoltat un model de predicţie a riscului de divorţ cu un grad de precizie de 90%. În studiile realizate de Gottman, atunci când soţia se simţea ascultată de soţ, riscul de divorţ era foarte mic. În schimb, dacă empatia era absentă, riscul de divorţ era mare.

Cercetările arată că aproximativ 70% din conflictele maritale nu sunt rezolvabile, neînţelegerea rămânând. Cât timp participanţii la conflict învaţă să trăiască cu deosebirile dintre ei, ele nu reprezintă neapărat o problemă, însă trebuie înţelese. „Unul dintre motivele pentru care empatia funcţionează atât de bine este faptul că nu necesită o soluţie, ci doar înţelegere”, explică Medina. Dacă oamenii pot ajunge la o înţelegere în doar în 30% dintre cazuri, atunci empatia devine esenţială, ceea ce explică de ce absenţa sa duce adeseori la divorţ. Gottman a mai descoperit un lucru: „Nu doar că empatia contează, ea este fundamentul îngrijirii parentale eficiente”.

Cum putem fi mai empatici? Cercetătorii recomandă formarea unui „reflex empatic”, care să fie prima reacţie la orice situaţie emoţională. Oamenii de ştiinţă au definit „reflexul empatic” atunci când încercau să socializeze copiii afectaţi de autism. Acesta constă în doi paşi simpli, ce trebuie urmaţi atunci când asistăm la o reacţie emoţională:

1. Descrie schimbările emoţionale pe care crezi că le percepi

2. Încearcă să ghiceşti de unde au venit ele.

Medina subliniază că acele cupluri care au o relaţie solidă, definită de empatie, şi care se pregătesc de tranziţia către etapa de părinte pot evita cele mai rele manifestări ale celor patru surse majore de conflict. Membrii acestor cupluri au cele mai mari şanse să aibă copii deştepţi şi fericiţi.

Există patru elemente importante pentru mintea copiilor pe care toţi părinţii ar trebui să le cunoască    Foto: (Shutterstock.com)

IV. Care sunt cele 4 ingrediente necesare pentru a avea un copil deştept?

„Înainte de a explica ingredientele necesare pentru o minte isteaţă, trebuie să corectez un mit. Mulţi părinţi trăiesc cred că principalul lucru de care este interesat creierul copilului lor este să înveţe. Acest lucru este fals. Creierul nu este interesat să înveţe, ci să supravieţuiască. Fiecare abilitate din trusa noastră intelectuală a fost concepută pentru a ne permite să evităm extincţia. Învăţatul există doar pentru a servi acest scop principal”, explică Medina. „Este o coincidenţă fericită faptul că instrumentele noastre intelectuale ne permit totodată să învăţăm franceza, dar acesta este un efect secundar al unei forţe mult mai puternice: dorinţa puternică de a trăi încă o zi. Nu supravieţuim pentru a putea învăţa, ci învăţăm pentru a putea supravieţui”, adaugă doctorul.

Această descoperire stă la baza înţelegerii multor aspecte esenţiale, dintre care cel mai important este acesta: dacă vreţi să aveţi un copil bine educat, trebuie să-i creaţi un mediu de siguranţă. Abia atunci când sunt îndeplinite nevoile de siguranţă ale creierului acesta va permite neuronilor să se dedice algebrei; când nevoile de siguranţă nu sunt satisfăcute, algebra nu intră în preocupările creierului.

Un exemplu al acestei fixaţii a creierului asupra siguranţei este oferit de victimele jafurilor. Poliţiştii descoperă adeseori că acestea suferă de amnezie, nereuşind să-şi amintească semnalmentele agresorilor. În schimb, victimele pot descrie în detaliu arma cu care erau ameninţate. De ce se întâmplă acest lucru? Arma este principala ameninţare, iar atenţia creierului este îndreptată către ea, căci creierul este concentrat asupra supravieţuirii. De aceea, sursa ameninţării obţine toată atenţia.

Un efect similar a fost descoperit de un pilot de vânătoare ce preda la o universitate de aeronautică. O studentă eminentă avea probleme în aer. În timpul unui zbor de antrenament, ea a citit greşit un instrument de pe bord, iar instructorul s-a răstit la ea, crezând că astfel o va forţa să se concentreze. Studenta a început să plângă, iar în ciuda eforturilor sale de a citi instrumentele, nu se putea concentra asupra lor. Ce a fost în neregulă ? Din punctul de vedere al creierului, nimic: mintea studentei s-a concentrat asupra sursei ameninţării, aşa cum a fost antrenată să facă în milioane de ani de evoluţie. Furia profesorului nu o putea face să se concentreze asupra instrumentului, căci nu acesta era sursa pericolului, ci profesorul.

John Medina afirmă că acelaşi lucru se aplică şi în cazul copiilor: creierul nu va înceta vreodată să se dedice supravieţuirii. Aşadar, siguranţa este un element cheie necesar pentru a permite învăţarea.

Specialistul subliniază că există patru elemente importante pentru mintea copiilor pe care toţi părinţii ar trebui să le cunoască:

1. Alăptatul amplifică inteligenţa

Studiile arată o diferenţă de 8 puncte la IQ între copiii care au fost alăptaţi şi cei care au fost hrăniţi cu lapte praf, efectele fiind observabile şi la 10 ani după înţărcare. De asemenea, copiii alăptaţi obţin note mai bune la şcoală.

2. Vorbiţi mult cu copilul

Cu cât părinţii vorbesc mai mult cu copiii, chiar şi în primele etape ale vieţii, cu atât abilităţile lingvistice ale copiilor se îmbunătăţesc. Cercetătorii recomandă părinţilor să folosească aproximativ 2.100 de cuvinte pe oră, subliniind că este importantă şi varietatea cuvintelor vorbite. Cercetările arată că acei copii care au beneficiat de părinţi care le-au vorbit pozitiv, cu multe cuvinte şi regulat ştiau de două ori mai multe cuvinte decât restul. Şi rezultatele şcolare ale copiilor din primul grup erau mult mai bune. Aşadar, chiar dacă bebeluşii nu răspund, ei vă ascultă şi le face bine să vă audă vorbind.

3. Joaca poate stimula inteligenţa

Studiile au arătat că un anumit tip de joacă, activităţile cu ţel deschis, ajută foarte mult la dezvoltarea neuronală a copiilor. În cadrul lor, copiii care au desfăşurat activităţi de joacă cu ţel deschis erau mai creativi, aveau un vocabular mai bogat, erau mai pricepuţi în rezolvarea problemelor, aveau o memorie mai bună, mai multe abilităţi sociale şi erau mai puţin stresaţi. Statisticile arată că, dintre copiii din medii sărace care frecventaseră grădiniţe în care se practica învăţarea prin joacă, mai puţin de 7% erau arestaţi pentru o infracţiune până la vârsta de 23 de ani. În schimb, în cazul copiilor din medii sărace care erau înscrişi la grădiniţe cu învăţare clasică, prin predare, procentul era mult mai mare: 33% erau arestaţi până la vârsta de 23 de ani.

Ce înseamnă învăţarea prin joacă? Denumirea oficială este de „mature dramatic play” şi desemnează jocurile de rol, în care copiii trebuie să parcurgă diferite scenarii pentru perioade de 30-45 de minute. Aceste jocuri au ca scop stimularea funcţiilor executive, precum ţinerea sub control a impusurilor şi autoreglarea, ce duc ulterior la rezultate şcolare mai bune. Pentru a obţine toate beneficiile enumerate mai sus, copiii trebuie să dedice zilnic mai multe ore acestui tip de joacă. Spre exemplu, educatorul i-ar putea spune unui copil „Mă prefac că bebeluşul meu plânge. Al tău plânge? Ce ar trebui să îi spunem?”. Ulterior, copiii sunt lăsaţi să-şi desfăşoare imaginaţia, jocul încheindu-se cu o discuţie despre ce au experimentat şi ce au învăţat în timpul exerciţiului.

Statisticile arată că acei copii care participă la programele de învăţare prin joacă, cum ar Tools of the Mind, devin mai pricepuţi în a-şi gestiona propriile emoţii, iar această autoreglare emoţională prezice o performanţă cognitivă mai bună. Experimentele au validat această metodă de învăţare.

4. Lăudaţi efortul, nu inteligenţa

Cercetările arată că elementul care separă persoanele cu rezultate şcolare bune de cele cu rezultate slabe este efortul. Din punct de vedere psihologic, efortul constă în disponibilitatea de a concentra atenţia pe termen lung, care necesită capacitatea de a controla impulsurile şi de a amâna recompensele.

Cum puteţi obţine acest tip de efort din partea copiilor dumneavoastră? Studiile arată că ingredientul secret constă în tipul de laude pe care copilul le aude de la părinţi. Acesta stabileşte modul în care copilul defineşte succesul.

Mulţi părinţi greşesc în această privinţă, felicitând copilul atunci când obţine un rezultat bun la şcoală cu expresia „bravo, eşti deştept, suntem mândri de tine”. Copilul percepe că reuşita se datorează unei trăsături cu care este înzestrat, inteligenţa, iar în timp acest tip de laude vor avea trei efecte negative.

În primul rând, copilul va percepe greşelile comise drept eşecuri personale. Deoarece părinţii au atribuit succesul unei abilităţi statice, asupra căreia nu are control (inteligenţa), copilul va crede că eşecul se datorează absenţei acelei abilităţi, iar succesele nu vor fi atribuite efortului. În al doilea rând, copilul va deveni mai interesat să pară deştept decât să înveţe. În al treilea rând, el va fi mai puţin dispus să confrunte motivele ce stau la baza deficienţelor.

Ce ar trebui să facă părinţii? Cercetările sugerează o soluţie simplă: în loc să lăudaţi copilul pentru că este deştept, lăudaţi-l pentru efortul depus. Aşadar, atunci când acesta ia o notă bună, reacţia recomandată de cercetători este „sunt mândru de tine, înseamnă că ai studiat din greu”, în locul exprimării „sunt mândru de tine, eşti foarte deştept”. Acest tip de laudă ţinteşte efortul, un element ce poate fi controlat de copil, în detrimentul talentului aparent înnăscut, ce nu poate fi schimbat.

Cercetări ce s-au desfăşurat de-a lungul a peste 30 de ani au arătat că acei copii crescuţi în case în care era lăudat efortul obţineau rezultate mai bune de-a lungul vieţii decât cei cărora le fusese lăudată inteligenţa. „Acest lucru nu este surprinzător”, spune Medina, „căci aceşti copii au o atitudine foarte bună atunci când vine vorba de greşeli”. Cum copiii lăudaţi pentru efort cred că greşelile apar datorită efortului insuficient depus şi nu unor probleme de inteligenţă, ei conştientizează că greşelile pot fi remediate uşor, cu mai mult efort.

Ce îi face pe oameni fericiţi? George Vaillant, coordonatorul studiului, a sintetizat concluzia într-o frază: „În viaţă contează cu adevărat doar relaţiile cu alţi oameni”.    Foto: (Shutterstock.com)

V. Cum puteţi avea copii fericiţi?

De unde vine fericirea? Principala ei sursă a fost descoperită în urma celui mai vechi experiment ştiinţific aflat încă în desfăşurare în SUA, The Harvard Study of Adult Development. Acest efort de cercetare se desfăşoară din 1937 şi a pornit de la o întrebare simplă: există o formulă pentru „o viaţă bună”? Cu alte cuvinte, ce îi face pe oameni fericiţi?

În acest scop, iniţiatorii cercetării au recrutat 268 de studenţi de la Harvard, care au fost de acord să fie studiaţi pentru tot restul vieţii de psihologi, antropologi, doctori şi alţi cercetători care urmau să documenteze toate momentele importante din viaţa lor. Participanţii la studiu au fost supuşi testelor medicale la fiecare 5 ani, au completat chestionare psihologice regulat şi au fost intervievaţi de cercetători la fiecare 15 ani.

Care a fost concluzia cercetătorilor după aproape 75 de ani de studiu? Ce îi face pe oameni fericiţi? George Vaillant, coordonatorul studiului, a sintetizat concluzia într-o frază: „În viaţă contează cu adevărat doar relaţiile cu alţi oameni”.

Cercetătorii au descoperit că elementul care prezice cu cea mai mare acurateţe fericirea oamenilor este existenţa unor prietenii de succes. Nicio altă variabilă nu prezicea fericirea participanţilor la studiu precum prieteniile. Acest rezultat nu ar trebui să fie surprinzător. Jonathan Haidt, un cercetător care a studiat legătura dintre socializare şi fericire, afirmă că „oamenii sunt, într-o oarecare măsură, la fel ca albinele: am evoluat să trăim în grupuri sociale şi nu ne descurcăm prea bine atunci când suntem eliberaţi din stup”.

John Medina afirmă că „aceste rezultate simplifică întrebarea «cum creştem copii fericiţi». Dacă vreţi să fie fericiţi, va trebui să învăţaţi copiii cum să socializeze eficient”. Autorul expune două calităţi care sunt asociate competenţelor sociale: empatia şi reglarea emoţională.

Autorul subliniază că „părinţii întâmpină zilnic multe probleme în creşterea copiilor, însă nu toate acestea îi afectează la maturitate. Există însă una care joacă un rol important: modul în care părinţii reacţionează la viaţa emoţională a copiilor. Acesta este factorul ce prezice dacă ei vor fi fericiţi”.

Studiile au arătat că părinţii care aveau cei mai fericiţi copii începuseră încă de când aceştia erau mici să le urmărească emoţiile, dezvoltând în timp capacitatea de a citi şi de a interpreta cu acurateţe indiciile verbale şi nonverbale asociate acestora. De ce este acest lucru foarte important? Părinţii care deţin informaţii emoţionale obţin puterea de a prezice comportamentul copiilor în aproape toate situaţiile. De asemenea, părinţii care continuă să fie atenţi la emoţiile copiilor nu vor fi surprinşi de schimbările ce au loc pe măsură ce creierul acestora se dezvoltă.

Un alt element care prezice fericirea copilului este modelul parental. Psihologul Diana Baumrind a conceput în anii ‘60 o structură de clasificare a stilurilor parentale ce s-a dovedit extrem de utilă, fiind folosită şi în zilele noastre.

Baumrind a descris două dimensiuni ale stilului parental:

●        Responsiveness (receptivitatea) - acest concept desemnează modul în care părinţii îşi tratează copiii cu susţinere, căldură şi acceptare. Părinţii calzi le transmit copiilor afecţiunea lor, pe când cei reci le transmit o senzaţie de respingere.

●        Demandingness (exigenţa) - acest concept desemnenează gradul în care un părinte încearcă să controleze comportamentul copilului. Părinţii restrictivi tind să creeze şi să aplice reguli cu stricteţe, spre deosebire de cei permisivi.

Prin îmbinarea acestor dimensiuni au fost elaborate patru stiluri parentale ce au fost analizate de cercetători. Studiile au arătat că un singur stil produce copii fericiţi.

●        Tiran: prea dur - părinte solicitant, dar nereceptiv la nevoile copiilor. Pentru aceşti părinţi este foarte important să aibă putere asupra copiilor lor, iar acestora le este adesea frică de ei. Părinţii nu explică regulile şi nu încearcă proiecteze căldură.

●        Indulgent: prea moale - părinte sensibil, dar permisiv. Aceşti părinţi îşi iubesc copiii, dar nu au capacitatea de a crea şi de a aplica reguli. Astfel, ei evită confruntarea şi arareori solicită respectarea regulilor.

●        Neglijent: prea detaşat - părinte insensibil şi totodată permisiv. Cea mai nefericită combinaţie. Aceşti părinţi nu sunt implicaţi în interacţiunile de zi cu zi, oferind copiilor doar îngrijire elementară.

●        Autoritar: cel mai potrivit - sensibil şi solicitant. Aceşti părinţi au aşteptări mari, dar ţin foarte mult la copiii lor. Ei explică regulile şi încurajează copiii să îşi exprime părerile despre acestea. Aceşti părinţi încurajează independenţa copiilor, însă au grijă ca aceştia să respecte valorile familiei. Aceşti părinţi tind să aibă o capacitate de comunicare mare.

Ipoteza lui Baumrind a fost confirmată de un studiu de amploare, efectuat în 1994 pe mii de studenţi. Cercetătorii au reuşit să identifice copiii care vor avea succes doar pe baza stilului parental, confirmând că stilul autoritar era cel mai bun.

Oamenii de ştiinţă au identificat o altă trăsătură importantă a părinţilor care cresc copii fericiţi: etichetarea emoţiilor. John Medina exemplifică acest comportament în cartea sa, relatând povestea unei fetiţe de 3 ani care era supărată cu ocazia zilei de naştere a surorii sale mai mari.

„Vreau păpuşa lui Ally, nu pe asta”, striga ea după ce părinţii i-au oferit un cadou de consolare. Fetiţa a aruncat păpuşa şi a început să plângă. Cum a reacţionat tatăl ei? „Pari supărată. Eşti supărată?”. Fetiţa a dat din cap, continuând să fie furioasă. „Cred că ştiu de ce eşti supărată. Eşti supărată pentru că Ally a primit toate cadourile, iar tu ai primit doar unul”, a continuat tatăl. Fata a dat din cap. „Vrei la fel de multe cadouri şi le nu poţi obţine, ceea ce ţi se pare nedrept şi te face să fii supărată”, a mai spus tatăl, adăugând: „de fiecare dată când cineva primeşte ceva ce îmi doresc şi eu, iar eu nu primesc, şi eu mă supăr”. „Avem un cuvânt pentru asta, draga mea. Vrei să ştii care este?”, a întrebat-o el pe fetiţă. Ea a vrut, iar tatăl i-a răspuns: „Se numeşte «a fi gelos». Tu ai vrut cadourile lui Ally şi nu le-ai putut obţine, adică ai fost geloasă”. Fata a început să plângă încet, dar totodată s-a liniştit. „Geloasă”, a şoptit fata. „Da”, i-a răspuns tatăl, „este un sentiment neplăcut”. „Am fost geloasă toată ziua”, a răspuns fata.

Medina afirmă că tatăl din această povestire se pricepea să-şi eticheteze propriile sentimente şi îşi învăţa copilul să facă la fel. Studiile arată că acei copii care sunt expuşi la acest tip de comportament parental tind să devină mai pricepuţi în a se linişti singuri, au o capacitate de concentrare mai bună şi mai multe relaţii de succes. De asemenea, cercetările efectuate în laborator au arătat că verbalizarea emoţiilor are un efect calmant asupra sistemului nervos al copiilor.

Medina afirmă că familiile care cresc copii morali urmează câteva tipare foarte predictibile atunci când vine vorba de reguli şi disciplină.     Foto: (Shutterstock.com)

VI. Cum faceţi copiii să respecte regulile familiei?

Lawrence Kohlberg, unul dintre cei mai importanţi psihologi ai secolului al XX-lea, credea că gândirea morală depindea maturitatea cognitivă; cu alte cuvinte, este nevoie de timp. Kohlberg a elaborat un model al dezvoltării morale ce cuprinde trei etape:

1.      Evitarea pedepselor. Gândirea morală începe la un nivel primitiv, concentrat mai ales pe evitarea pedepselor. Kohlberg numea această etapă „stadiul moralităţii preconvenţionale”;

2.      Prevederea consecinţelor. Pe măsură ce mintea unui copil se dezvoltă, acesta începe să ia în calcul urmările sociale ale comportamentului său şi îl modifică în consecinţă.  Kohlberg numea această etapă „stadiul moralităţii convenţionale”;

3.      Acţionarea pe baza unui principiu. În cele din urmă, copilul ajunge să-şi bazeze alegerile comportamentale pe anumite principii morale, fără a se mai limita doar la evitarea pedepselor şi la acceptarea socială. Această etapă era, în viziunea lui Kohlberg, „stadiul moralităţii postconvenţionale”.

Copiii nu ajung în mod automat în cea de-a treia etapă, ci au nevoie (în afară de timp şi de experienţă) de un părinte înţelept care să-i facă să acţioneze în mod consecvent cu valorile sale interne.

Medina afirmă că familiile care cresc copii morali urmează câteva tipare foarte predictibile atunci când vine vorba de reguli şi disciplină. „Aceste tipare nu constituie o garanţie, însă sunt cele mai bune descoperite de cercetări până acum”, subliniază autorul. Secretul constă în trei elemente esenţiale:

●        reguli şi recompense clare şi consecvente

●        aplicarea rapidă a pedepselor

●        explicarea regulilor

Medina spune că „multe familii pur şi simplu enunţă o regulă ca reacţie la o experienţă frustrantă, precum «de acum încolo, o să te culci înainte de 8!». Ce se întâmplă însă cu această regulă atunci când emoţiile se sting?”. Cercetătorul propune ca regulile importante să fie scrise şi afişate într-un loc vizibil întregii familii.

De asemenea, Medina recomandă să fie lăudat copilul atunci când respectă o regulă, pentru a-i fi stimulat acest comportament în viitor. Laudele pot recompensa şi absenţa unui comportament, spre exemplu dacă un copil învaţă să nu ţipe într-un magazin.

Medina reaminteşte părinţilor că principalul obiectiv al creierului este siguranţa, iar atunci când regulile nu sunt administrate într-un cadru cald şi sigur, atunci singura prioritate a creierului va fi să evite ameninţarea, reducând astfel şansele copilului de a înţelege elementele morale ce stau la baza regulilor.

De asemenea, specialistul recomandă să le explicaţi copiilor motivele ce stau la baza regulilor, pentru ca ei să poată generaliza lecţiile învăţate şi să le aplice şi în alte situaţii, adică să internalizeze principiul moral. „Dacă tot ce li se spune este «pentru că aşa zic eu», atunci nu va avea loc decât o formă primitivă de modificare a comportamentului”, explică Medina.

Specialistul notează câteva principii pe care părinţii trebuie să le aibă în vedere atunci când îşi pedepsesc copiii:

●        pedeapsa trebuie să fie fermă, pentru a fi eficientă

●        pedeapsa trebuie să fie imediată; cu cât este aplicată mai aproape de momentul încălcării regulii, cu atât este mai eficientă

●        pedepsele trebuie să fie consecvente; regulile aplicate inconsecvent sunt confuze pentru copii şi duc la o dezvoltare morală inegală

●        pedepsele trebuie aplicate într-o atmosferă de siguranţă emoţională; copiii nu pot internaliza comportamentele morale dacă se simt ameninţaţi

●        părinţii trebuie să fie răbdători; copiii nu internalizează regulile din prima încercare, iar uneori nici din a zecea

„Fiţi dispuşi să intraţi lumea copilului dumneavoastră regulat şi să empatizaţi cu ceea ce simte”. Dacă veţi adopta această atitudine şi veţi crea un set de reguli pe care le veţi aplica în mod consecvent, cu căldură, „veţi avea tot ceea ce vă trebuie pentru a deveni părinte”, concluzionează John Medina.    Foto: (Shutterstock.com)

VII. Care sunt concluziile cercetătorului?

John Medina recunoaşte că este imposibil ca părinţii să aplice toate sugestiile din cartea sa. „Cum putem sintetiza descoperirile ştiinţifice, dar totodată să le aplicăm în viaţa de zi cu zi? Soluţia este simplificarea. Această carte are două mari teme, care se întrepătrund. Înţelegerea lor reprezintă cea mai bună cale de a reţine informaţiile esenţiale”, subliniază autorul.

Prima temă este empatia. Aceasta devine posibilă mulţumită abilităţii de a înţelege motivaţiile şi comportamentele altei persoane. Ea joacă un rol cheie în formarea prieteniilor, elementul cu cea mai mare putere de predicţie a fericirii copilului. Medina subliniază că este nevoie de ani buni petrecuţi în compania copilului până când interacţiunile interpersonale construiesc capacitatea acestuia de a decoda feţe şi alte indicii nonverbale. Această abilitate îi va permite copilului să prezică cu acurateţe comportamentul altei persoane şi să empatizeze cu aceasta.

„Dacă este esenţial să pătrundem în experienţa altei persoane, la ce anume ar trebui să fim atenţi odată ce am ajuns acolo? Care este aspectul cel mai important? Răspunsul este dat de cea de-a doua temă a cărţii: trebuie să acordaţi atenţie emoţiilor copilului”, notează Medina.

Autorul oferă un exemplu: Iacob, în vârstă de 5 ani, a sosit acasă mai devreme decât de obicei de la fotbal. „Nu m-a ales nimeni în echipă”, i-a spus acesta mamei sale, aruncând ghetele pe podea. „Pari afectat, Iacob, este adevărat?”, l-a întrebat mama sa. „Pari totodată furios”, a mai spus ea. „Nu e prea grozav când eşti trist şi furios, nu-i aşa?”, a continuat mama. „Am fost chiar supărat. L-au ales pe Greg în echipă, iar el le-a zis să nu mă aleagă pe mine”, a răspuns Iacob. „Crezi că ar fi util dacă ai discuta cu Greg despre asta?”, l-a întrebat mama. „Nu, cred că Greg nu mă place azi. Poate o să încerc mâine”, i-a răspuns fiul. Mama l-a îmbrăţişat, iar ulterior a pregătit nişte dulciuri, pe care Iacob nu le-a împărţit cu Greg.

Medina analizează comportamentul mamei în acest scenariu: „Mama a ales instantaneu să fie atentă la emoţiile fiului său. Ea a penetrat spaţiul psihologic al fiului său şi a empatizat cu el — prima temă a cărţii — iar apoi a ales să se concentreze asupra vieţii sale emoţionale. Ea a empatizat cu sentimentele sale de respingere. Mama nu a încercat să le ascundă, să le neutralizeze sau să le atace. Această alegere este ceea ce separă părinţii superstar de ceilalţi părinţi”.

Sănătatea emoţională este esenţială atât pentru performanţele şcolare, cât şi pentru fericirea ulterioară a copilului, subliniază autorul. Medina afirmă că cele două teme ale cărţii pot fi sintetizate într-o singură frază: „Fiţi dispuşi să intraţi lumea copilului dumneavoastră regulat şi să empatizaţi cu ceea ce simte”. Dacă veţi adopta această atitudine şi veţi crea un set de reguli pe care le veţi aplica în mod consecvent, cu căldură, „veţi avea tot ceea ce vă trebuie pentru a deveni părinte”, concluzionează John Medina.