Povestile Timpului

Nevazut si totusi perfect conturat, cel mai proba­bil Timpul a existat dintotdeauna in min­tea oamenilor. A fost insa, odata ca niciodata, o vreme in care oamenilor nici prin cap nu le trecea sa-l masoare. Ceea ce conta pentru anticul grec sau chinez, pentru pastorul arab sau taranul mexican era doar ciclicitatea pro­ce­selor din natu­ra: alternarea zilei cu noaptea si trecerea de la un anotimp la altul; timpul muncii si timpul odihnei, cel al semanatului si cel al recoltei. Nicaieri, in lumea antica si medievala, nu a existat mai mult de o minoritate de oameni cu adevarat interesata de timp in termeni de exacti­tate matematica. Si totusi...Vocabula „timp“ isi afla originea in grecescul „temenos“ si latinescul „tempe­rare“, ambii termeni indicand actiunea divizarii unui anumit lucru dupa ordine si masura. Asa cum o atesta calendarul con­si­derat primul din istorie – un os de vultur pe care, in urma cu 13.000 de ani, un va­na­tor din Paleolitic a scrijelit o serie de sem­ne indicand fazele Lunii – proble­ma calendarului s-a impus ca o exigenta inca din zorii omenirii. Se gasesc marturii ale acestui fapt la toate civilizatiile antice, de la mayasi la sumerieni si de la egipteni la chinezi si hindusi. Un soi de orologiu ru­di­mentar, initial calendarul s-a pus in sluj­ba celor dintai comunitati de vanatori-culegatori pentru a anticipa mi­gratiile pasarilor, a determina perioadele de vanatoare si, mai ales, a programa ritualurile si ceremoniile religioase. Cele­brarile sacre marcau marile evenimente astronomice ale anului, precum solsti­tii­le, echinoctiile, fazele Lunii. Biseri­ca va fi cea care ii va furniza co­muni­ta­tii un simt supe­ri­or al timpu­lui, ritmand ziua cu ba­taia clopo­te­lor ce reglau munca campu­lui. De altfel, tot ceea ce, din perspectiva mo­der­na, consi­deram a fi aducator de pro­gres (social, cultu­ral sau tehnic) era asu­mat de socie­ta­tile primi­tive drept un sir de reve­latii divine. Dintr-un motiv sau altul, calendarul coman­dat de Iuliu Cezar in anul 45 i.Hr. si botezat iulian avea sa acumuleze o su­medenie de inexac­titati si in­tarzieri, cam 3 zile la fie­care 400 de ani; acestea vor fi co­rectate in epoca Renasterii, in urma unui efort con­cer­tat al mate­ma­ti­ci­enilor, astro­no­milor si teo­lo­gilor; atunci va lua nastere calen­darul gregorian, adoptat ulterior in intreaga lume.

Diviziunea 

Se spune ca adevarata diviziune a zilelor este de origine egipteana si a fost introdu­sa din ratiuni de cult: termenul egiptean care indica ora semnifica si inceperea slujbei sacerdotale. Pentru persani, babi­lo­nieni si greci, ziua era impartita in cinci parti: dupa aurora (pana la rasaritul Soa­relui), venea timpul sacrificiului (pana la miezul zilei), apoi perioada de lumina de­plina (dupa-amiaza), urmata de cea a ra­saritului astrelor (de la asfintitul Soare­lui pana la aparitia primelor stele) si de tim­pul rugaciunilor (pana la miezul nop­tii). Pe la anul 2100 i.Hr., preotii utilizau asa-numitele ore decanice si pesemne ca influenta babiloniana a facut ca la soco­tea­la sa fie adaugate inca doua ceasuri, pentru ca de la babilonieni ni se trage obiceiul actual de impartire a zilei in 24 de parti – 12 ore de lumina si 12 de intuneric. Cat despre romani, la ei lucru­rile erau simple: de la 8 la 9 era “mane”, miezul zilei se numea “meridies”, ceasul apusului era “vespera”, timpul somnului se intitula “concubium”, iar diminetii i se spunea “gallicinum”. Celor multi le ajungea clepsidra cu apa sau cu nisip, lumanarea sau candela, ale caror ramasite nearse de ceara ori de ulei indicau ora. Aceste mijloace de ma­surare a timpului nu puteau deveni insa repere absolute fie din cauza conditiilor atmosferice, fie din cauza comoditatii persoanei care le administra. Tehnicile de masurare a timpului aveau sa evolueze odata cu progresul stiintelor astronomice, trecandu-se de la aproximarea rudimentara a umbrelor produse de un bat infipt in sol (gnomo­nul), la cadranele solare de mare precizie.

Un orologiu suna… 

Inventarea ceasului a reprezentat una din­tre acele mari creatii umane care, desi ramase anonime (nascocirea ceasului ii apartine probabil unui mestesugar genial, italian sau francez, de la finele anilor 1200 d.Hr.), au schimbat cursul istoriei si al vietii sociale. Primul orologiu in toata puterea cuvantului a aparut in secolul al XIII-lea, dar de-abia un secol mai tarziu au devenit ceasornicele ornamente obisnuite ale edi­ficiilor publice din orasele germane. Puse in miscare de greutati, aceste ceasuri nu erau foarte precise, asa ca nu s-a putut pu­ne prea mare baza pe corecti­tudinea lor pana in secolul al XVI-lea. Ideea de masu­rare a timpului in minute si secunde fusese gandita deja de matematicienii secolului al XIV-lea, dar ceasurile au devenit suficient de performante pentru a permite indicarea minutelor si, mai tarziu (in secolul al XVIII-lea), a secun­de­lor abia dupa in­ventarea pendulului, in 1657.

Stapanii Timpului 

Sociologii au susti­nut dintotdeauna ca pu­terea este una dintre dimensiunile-cheie ale societatii. Exista un stapan al Timpului? Ras­punsul era unul facil in epocile tre­cute, in alte culturi si alte sisteme socia­le decat cele actuale. in vreme ce in cul­tura mo­derna occidentala suntem obisnuiti sa ne rapor­tam la timp ca la ceva care curge inde­pen­dent de vointa si actiunile noas­tre, in cul­­turile antice el nu era o notiune abstracta si nu avea o valoare uniforma pe tot parcursul zilei sau al anului. Au exis­tat, de pilda, asa-numitele intervale ale timpului „institutionalizat“, cand un im­parat (in China antica in mod deose­bit) decreta ca timpul poate porni din nou de la zero, ca este recreat. Apoi, masura­rea timpului a devenit si ea un mijloc de afirmare a puterii, multa vreme fiind rezervata doar unei elite de oameni de stiinta si artizani aflati in contact direct cu detinatorul puterii absolute. Asadar, nu doar sistemele de masu­rare a timpului sunt o variabila depen­den­ta de culturile diferitelor popoare, ci si timpul insusi. Calendarul si ceasul, schim­band modul de masurare a timpu­lui, au schimbat insusi timpul si cu el si istoria si cultura occidentului. Sincronizarea societatii este una dintre trasaturile culturale cele mai carac­teristice si mai semnificative ale civiliza­tiei moderne capitaliste, iar unii cred ca fara calendar si fara ceas capitalismul n-ar fi existat. Desigur, astfel de fenomene istorice de o enorma complexitate nu pot fi reduse la raporturi de cauza-efect atat de grosolane. Totusi, fie si rationand prin absurd si intrebandu-ne ce s-ar intampla cu lumea in care traim daca ar disparea peste noapte toate ceasurile, ne putem da seama de importanta acestora. In plus, ipoteza ca exista o stransa relatie intre transformarea conceptiei des­pre timp, proces definitivat prin secolul al XVII-lea (cu aproximatie, tinand cont ca a fost vorba despre o evolutie lunga si complexa), si dezvoltarea unei burghezii capitaliste este, daca nu dovedit, cu sigu­ranta sugerat de faptul ca inventarea cea­sului nu se datoreaza altor mari civilizatii, ajunse la un grad de dezvoltare compa­ra­bil, iar in anumite aspecte chiar superior celei europene (Islamul, China). si ca aceste civilizatii n-ar fi produs niciodata in mod autonom o so­cietate capita­lis­ta. Totusi, poa­te fi valabil si ratio­na­men­tul ca o in­dus­­trie a oro­lo­geriei a reusit sa se dez­volte doar in Occi­dent intrucat a raspuns la o necesitate din ce in ce mai raspandita de a masura cu exactitate timpul. In ultima instanta, cu adevarat sem­nificativa pentru istoria unei culturi nu este atat schimbarea unei conventii (cum ar fi trecerea de la un calendar lu­nar la unul solar sau reforma grego­riana), cat utilizarea care i se da si impactul pe care il are asupra socie­tatii in ansamblul ei. Dintr-un anu­mit punct de vede­re, se poa­te spu­ne ca timpul a ince­put sa exis­te, sa curga, din momen­tul in care a ince­put sa fie masurat.

Continuare in pagina a 2-a