Prima pagină Stiinta

Câte simţuri au oamenii?

Mihaela Stănescu | 06.04.2012 | ● Vizualizări: 18299
Câte simţuri au oamenii?     fiziologie, om, simturi, miros, gust, vaz, auz, tactil, proprioceptiv + zoom
Galerie foto (10)

Câte simţuri are omul? Conform unei concepţii tradiţionale, cinci: văzul, auzul, mirosul, gustul şi simţul tactil. Dar această concepţie este atribuită lui Aristotel, care a trăit în urmă cu peste două milenii. Oare nimic nu s-a schimbat de atunci în gândirea biologilor? Ba da, s-au schimbat multe, iar dacă încă vorbim prea adesea de "cele cinci simţuri", o facem doar în virtutea inerţiei. Pentru că, în realitate, fiiinţa umană este înzestrată cu un mai mare număr de simţuri, toate necesare supravieţuirii ei în complexa lume în care a evoluat.

Cele 5 simţuri "clasice"...

Tradiţia aristotelică este una remarcabil de persistentă în gândirea ştiinţifică a societăţii de tip occidental: a influenţat viziunea oamenilor nu doar în Antichitate şi Evul Mediu, ci şi pe durata unei mari părţi a epocii moderne, iar reflexele ei sunt vizibile, iată, până în contemporaneitate, dacă nu în concepţiile specialiştilor, cel puţin în modul de a gândi al publicului larg.

Mai ales în secolele XVII-XVIII (când erau la modă, în arta vremii, reprezentările simbolice denumite alegorii), dar întinzându-se până în secolul al XIX-lea, un număr surprinzător de mare de opere de artă, mai ales picturi, aveau ca subiect "cele cinci simţuri", simbolizate prin diferite obiecte şi îndeletniciri.

Una dintre cele mai îndrăgite cărţi ale copilăriei celor ce sunt azi adulţi de vârstă medie (apărută la noi, în traducere, în anii 70), se intitula "Cele cinci simţuri şi lumea", inculcând astfel în mintea copiilor această idee - deja demodată, totuşi, pentru savanţi - a perceperii lumii de către om prin 5 simţuri fundamentale.

În diferite părţi ale lumii (de pildă în localitatea Yvoire din estul Franţei, dar şi la Delhi, în India) există parcuri denumite "Grădini ale celor cinci simţuri", în care vizitatorii sunt îmbiaţi să perceapă frumosul din jurul lor prin toate cele cinci simţuri. Iar referirile frecvente - în literatură şi chiar în conversaţii curente - la un "al şaselea simţ", unul misterios, un soi de intuiţie inexplicabilă sau capacitate de clarviziune, ceva ce ţine de parapsihologie, prelungesc până în secolul XXI ecourile gândirii antice.

Ne-am obişnuit atât de mult cu ideea că tot omul are cinci simţuri - iar unii oameni, prin excepţie, şase - încât omitem să ne actualizăm concepţiile în această privinţă, în ciuda faptului că oamenii de ştiinţă au depăşit de mult modelul "cvintetului" de simţuri, moştenit de la tradiţia aristotelică.

Chiar şi cele cinci "clasice" sunt azi obiectul unor studii aprofundate - beneficiind de tehnologii avansate de cercetare medicală - ce au dezvăluit informaţii noi, descoperiri ce au contrazis teoriile larg acceptate în secolul XX. De pildă, studiile asupra simţului gustativ au adus adevărate revelaţii privind tipurile de gusturi pe care le putem percepe, relaţia subtilă şi încă misterioasă dintre ambient şi gustul unor alimente, şi altele.

Studiul mirosului (simţul olfactiv) a furnizat, la rândul său, surprize: simţul olfactiv s-a dovedit a fi implicat într-un mod neaşteptat de intens în luarea unor decizii, aparent fără nicio legătură cu mirosurile. In ciuda faptului că omul nu se poate măsura în privinţa sensibilităţii olfactive cu mamiferele macrosmatice precum felinele, câinii sau rozătoarele, acest simţ ancestral este atât de important pentru noi, încât adesea ne îndrumă viaţa, într-un mod de care nici măcar nu suntem conştienţi.

Studiile asupra văzului sunt îndreptate mai ales spre identificarea unor căi de refacere a sensibilităţii vizuale, de redare a vederii celor nevăzători, după cum cercetările în domeniul auzului au dus la descoperirea unor căi noi de a reda persoanelor atinse de surditate sensibilitatea auditivă.

Cât despre simţul tactil (sau mecanorecepţia), el ne însoţeşte atât de constant în viaţa noatsră de zi cu zi, încât nici nu mai suntem conştienţi de el, şi totuşi el ne aduce permanent lumea sensibilă mai aproape de corp şi de suflet. Receptorii sensibilităţii tactile sunt răspândiţi în tot corpul şi ne conectează permanent cu ceea ce se află în jur, îndeajuns de aproape ca să ne poată atinge.

... şi celelalte

Însă aceste cinci simţuri nu i-ar fi fost de ajuns omului pentru a se descurca şi a evolua asa de spectaculos cum a făcut-o. Dacă am reuşit, a fost pentru că am avut la dispoziţie un număr mult mai mare de căi de a ne percepe propria fiinţă şi lumea înconjurătoare, conştienţi în fiecare clipă de relaţia dintre ele şi ajustându-ne permanent reacţiile şi comportamentele. Deşi neurologii şi fiziologii încă nu au ajuns la un consens în privinţa numărului de simţuri de care dispune omul (în principal din cauza faptului că nu există o definiţie unanim acceptată a cceea ce înseamnă simţ), e clar totuşi că nu "funcţionăm" doar cu cinci.

Azi, un răspuns la întrebarea din titlu implică alte cifre, mai mari. Aşadar, câte simţuri are, de fapt, omul?

Iată, de pildă, să presupunem că închidem ochii şi facem o serie de mişcări: ridicăm mâna stângă în dreptul feţei, apoi o ducem lateral, rotim braţul din umăr... În fiecare moment, ştim unde se află mâna, deşi nu o vedem. Un simţ extrem de precis ne spune, clipă de clipă, care e poziţia mâinii stângi în raport cu restul corpului. Fără ajutorul văzului ori al altui simţ dintre cele cinci clasice, ştim, pur şi simplu, că acum mâna stângă se găseşte lateral faţă de corp; dacă am întoarce capul spre stânga şi am deschide ochii, am vedea-o exact acolo.

Sensibilitatea proprioceptivă, ori propriocepţia, cum mai este numită, ne ajută să ştim asta. Sensibilitatea proprioceptivă este cea care ne ajută să ne situăm în spaţiu, să ne simţim poziţia corpului, a fiecărui membru; datorită ei suntem în stare să ne mişcăm armonios, coordonat, în concordanţă cu scopul mişcării, o capacitate care apare de timpuriu şi se perfecţioneză pe măsură ce ne maturizăm.

Medicii neurologi folosesc adesea un test simplu pentru a evalua sănătatea pacienţilor, controlând funcţionarea corectă a coordonării dintre creier şi membre prin intermediul sensibilităţii propriceptive: ei cer pacientului ca, ţinând ochii închişi, să-şi atingă nasul cu degetul arătător. Cei mai mulţi oameni pot face asta, graţie propriocepţiei; absenţa acestei capacităţi semnalează medicului că este ceva în neregulă. Deşi sensibilitatea proprioceptivă întreţine legături subtile cu cea tactilă, ea este, după opinia tuturor oamenilor de ştiinţă care au studiat-o, un simţ aparte.

Un simţ înrudit, dar tot de sine-stătător, este cel al echilibrului - sau echilibriocepţia. Echilibrul - capacitatea de a ne menţine poziţia atunci când suprafaţa de sprijin este mică, aşa cum se întâmplă nu doar atunci când stăm într-un picior, ci şi atunci când păşim normal sau stăm în picioare - este rezultatul conlucrării mai multor sisteme şi simţuri: propriocepţia despre am vorbit, simţul vizual (ceea ce explică de ce ne e mai greu să ne păstrăm echilibrul atunci când ţinem ochii închişi) şi acest simţ specializat, echilibriocepţia. Pentru a păstra echilibrul corpului, creierul integrează semnale provenite de la aparatul vestibular situat în urechea internă (responsabil de echilbriocepţie), semnale de la analizatorul vizual şi semnale venite de la senzorii din muşchi şi articulaţii. Analizează concomitent toate aceste semnale (care vin cu miile în fiecare secundă) şi ajustează, practic în timp real, poziţia corpului. E un proces de care, de cele mai multe ori, nici nu ne dăm seama; devenim dureros conştienţi de complexitatea lui doar atunci când, în situaţii patologice, începem să avem dificultăţi în a ne păstra echilibrul în mers şi în poziţia stând.

Nu ne naştem perfect egali în ceea ce priveşte fineţea acest simţ, dar diferenţele nu sunt mari; în general, toate fiinţele umane sănătoase se descurcă foarte bine, fiind capabile să meargă şi să stea în picioare, ba chiar să realizeze posturi şi mişcări ce necesită oarece "echilibristică". Există şi cazuri în care conlucrarea simjţurilor şi integrarea semnalelor de la sistemele menţionate se face la un nivel superior, excepţional (asta şi cu ajutorul unui antrenament susţinut), aşa explicându-se performanţele pe care le admirăm la gimnaşti, dansatori, patinatori, acrobaţi... E un simţ care s-a dezvoltat mult de-a lungul evoluţiei şi care ne-a ajutat şi pe noi să evoluăm, fiind implicat, printre altele, în trecerea la bipedalism - mersul în două picioare -, o remarcabilă trăsătură umană, cu un impact enorm asupra devenirii umanităţii.

Termocepţia, sau simţul temperaturii, este legat de prezenţa, la nivelul pielii, a unor receptori specializaţi, termoreceptori, capabili să simtă temperatura mediului ambiant, a materiei cu care vine în atingere pielea, fie că e vorba despre aerul rece de afară, fie despre contactul cu un obiect fierbinte. Este evident cât de important este acest simţ pentru supravieţuire: ne fereşte de multe accidente grave care s-ar solda cu arsuri ce ne-ar pune viaţa în pericol, dar ne ajută şi în cele mai banale decizii ale vieţii de zi cu zi: de pildă, să ne îmbrăcăm în acord cu temperatura de afară, astfel încât să permitem mecanismelor fiziologice de termoreglare să opereze în limitele lor normale, pentru a ne menţine constantă temperatura corpului, ferindu-ne atât de supraîncălzire, cât şi de hipotermie, ambele periculoase pentru viaţă.

Sensibilitatea la durerea fizică - nocicepţia -, oricât de puţin dezirabilă ar părea, este, în realitate, un mecanism esenţial de supravieţuie. Fără durerea care să ne anunţe că ni se întâmplă ceva rău, ne-am angaja în comportamente riscante care ne-ar duce rapid la deces. Există un mic număr de persoane care se nasc fără această sensibilitate fundamentală (afecţiunea poartă numele de analgezie congenitală), dar aceste persoane nu sunt de invidiat. Copiii afectaţi ajung adesea la spital cu fracturi osoase, infecţii care au trecut neobservate, leziuni ale ochilor sau ale organelor interne produse de traumatisme care nu le-au provocat nicio durere. Nefiind capabili să simtă durerea, aceşti copii nu prezintă răspunsurile comportamentale normale la simptomele dureroase, nu învaţă să se ferească de acţiuni care le-ar putea produce durere, iar ca rezultat, suferă adesea îmbolnăviri şi traumatisme grave.

Interesant este că organismul uman are un mecanism propriu de combatere a durerii, într-o anumită măsură, prin producerea şi eliberarea în sânge a unor substanţe cu efect analgezic, numite endorfine. În actualul stadiu de dezvoltare tehnologică a societăţii umane, am ajuns, în ceea ce priveşte combaterea durerii, la un nivel foarte avansat: mecanismul natural poate fi ajutat prin administrarea de medicamente analgezice, care blochează căile de transmitere a semnalelor de la nociceptori (receptorii specializaţi) spre sistemul nervos central.

Un simţ mai tulbure definit este cel al timpului, sau cronocepţia. Deşi nu s-a descoperit încă un tip de recetor specific asociat acestei percepţii (ceea ce face din cronocepţie o excepţie care deranjează puţin rigoarea imaginii de ansamblu referitoare la simţuri), neurologii şi fiziologii care au studiat problema au demonstrat, totuşi, că omul este capabil să perceapă trecerea timpului şi că în acest proces sunt implicate regiuni specifice ale sistemului nervos central, precum cortexul, ganglionii bazali, cerebelul ş.a. În mod special, nucleul suprachiasmatic, o minusculă porţiune a creierului, având doar mărimea unui bob de orez, este implicat în reglarea ritmului circadian, adică a modului în care variază parametrii fiziologici şi comportamentali ai organismului uman în decursul a 24 de ore - durata aproximativă a zilei, stabilită pe baza ritmurilor cosmice, naturale.

În afară de aceste simţuri, numeroşi cercetători sunt de acord că mai există un număr de simţuri zise interne - sau interocepţii -, asociate unor stimuli proveniţi din interiorul corpului (nu din lumea exterioară) şi deserviţi de receptori specifici situaţi în organele interne.

  • astfel, există receptori ai extensiei/distensiei, prezenţi, de exemplu, în intestin (şi care simt distensia intestinală ce se poate traduce ulterior prin dureri de tipul colicilor), dar şi în plămâni, unde percep mărirea de volum a plămânilor în cursul inspiraţiei şi sunt implicaţi în reglarea ritmului respiraţiei.
  • chemorecetori situaţi în vasele de sânge simt nivelul concentraţiei de săruri şi transmit semnale ce guvernează senzaţia de sete, în timp ce alţi chemoreceptori, situaţi în creier, pot percepe nivelurile de oxigen şi dioxid de carbon din atmosferă şi comunică eventualul pericol prin apariţia unei senzaţii de "lipsă de aer".
  • receptori situaţi în esofag sunt responsaboili de senzaţiile pe care le încercăm atunci când înghiţim sau vomităm
  • alţi receptori, aflaţi în pereţii vaselor sangvine, pot percepe, de asemenea, distensia acestor vase şi sunt implicaţi, de exemplu, în apariţia unei dureri de cap determinate de hipertensiune.
  • receptori din vezica urinară şi rect sunt responsabili de senzaţia de "plin", ce declanşează reflexul de eliminare.

Cercetări viitoare vor aduce, fără nicio îndoială, informaţii surprinzătoare cu privire la complexitatea alcătuirii noastre senzoriale. Chiar dacă alte animale au simţuri speciale, care ne uluiesc mai cu seamă pentru că sunt atât de diferite de ale noastre, oamenii îşi au şi ei simţurile lor formidabile, ba încă sunt în stare ca, în situaţii speciale, să dea dovadă de o capacitate de adaptare ieşită din comun şi să intre pe "teritoriul" senzorial al altor specii, dezvotându-şi simţuri pe care nici nu credeau că le au. Oare nu reuşesc mulţi nevăzători să se orienteze cu ajutorul ecolocaţiei, aşa cum fac, în mod natural, liliecii şi delfinii? Chiar dacă, din ceea ce ştim până acum, oamenii nu percep câmpul electric şi pe cel magnetic, ori lumina polarizată, au îndeajuns de multe simţuri remarcabile pentru a merita admiraţia faţă de acest succes al evoluţiei, care i-a adus în prezent înzestraţi cu atâtea capacităţi uimitoare.