Scandalul titanilor din Roma Renașterii: Plagiat sau inspirație? Rivalitatea dintre Michelangelo și Rafael

În 1542, la peste două decenii după moartea prematură a lui Rafael, la vârsta de 37 de ani, o moarte pe care Vasari (pictor, arhitect și cel mai important biograf al artiștilor Renașterii italiene) o atribuie, poate exagerat, unui „exces de amor”, Michelangelo Buonarroti, în vârstă de 67 de ani, a scris o scrisoare amară unui prieten, afirmând: „Tot ceea ce [Rafael] știa despre artă, a luat de la mine”. Această remarcă incendiară, îngropată în secole de istorie a artei, încapsulează de fapt una dintre cele mai captivante rivalități ale Renașterii – o dispută în care se amestecă geniul, ego-ul și linia subțire dintre inspirație și furt. Totuși, istoricii și biografii arată că relația dintre Michelangelo și Rafael nu s-a redus la resentimente. Între cei doi a existat o rivalitate intensă, dar și o formă discretă de respect, care a influențat decisiv evoluția artei occidentale.

La începutul secolului al XVI-lea, Roma s-a transformat într-un câmp de luptă al inovației artistice. Papa Iulius al II-lea (capul Bisericii Catolice și conducătorul Statelor Papale din 1503 până la moartea sa, în februarie 1513), supranumit „Papa Războinicul”, a însărcinat cele mai mari talente din Italia să glorifice Biserica prin artă. În 1508, Michelangelo, deja renumit pentru al său David, picta cu reticență tavanul Capelei Sixtine. Aici se cere o mică paranteză. De ce „cu reticență”?

• 700.000 de cărți în exil temporar. Biblioteca Trinity College începe restaurarea istorică
• Rob Reiner, regizorul care a știut să spună povești pentru toată lumea

Rezistența artistului a avut la bază un amestec de mândrie, spirit practic și intrigă politică. Michelangelo se identifica cu înverșunare ca sculptor, nu ca pictor. Până în 1508, el sculptase deja Pietà (1499) și David (1504) – capodopere care i-au consolidat reputația de cel mai important sculptor al Renașterii. A picta un ciclu întins de fresce, un mediu pe care îl considera inferior, i s-a părut o retrogradare. Într-o scrisoare către prietenul său Giovanni da Pistoia, el se lamenta: „Nu sunt în locul potrivit – nu sunt pictor”.

Tot în acea perioadă, Michelangelo fusese nevoit să-și oprească lucrul la monumentalul mormânt al lui Iulius al II-lea, un proiect conceput inițial cu aproximativ 40 de statui. Iar abandonarea acestuia pentru Capela Sixtină a venit ca o trădare a meseriei sale.

De asemenea, reticența lui Michelangelo a fost agravată de suspiciunea că această comandă a fost o capcană. Potrivit lui Giorgio Vasari, autorul Vieților Artiștilor, arhitectul papal Donato Bramante – un rival declarat al lui Michelangelo – ar fi influențat decizia papei. Invidios pe succesul său ca sculptor, Bramante l-ar fi convins pe Iulius al II-lea să îi încredințeze lui Michelangelo pictarea tavanului, mizând pe faptul că acesta, nefiind un pictor de frescă experimentat, va eșua.

În aceeași perioadă, Rafael, tot mai apreciat de papă, lucra și el la Roma, ceea ce amplifica atmosfera de competiție. În acest context, Michelangelo, suspicios din fire, a perceput comanda pentru tavanul Capelei Sixtine ca pe un risc major pentru cariera sa. În plus, relația lui Michelangelo cu Iulius al II-lea era marcată de conflicte legate de controlul artistic, finanțare și termene. La un moment dat, nemulțumit de presiuni, Michelangelo a părăsit Roma, revenind doar după insistențele ferme ale papei.

Tensiunile dintre cei doi au complicat și mai mult desfășurarea proiectului. Totuși, în ciuda rezistenței sale inițiale, perfecționismul lui Michelangelo a preluat controlul. Și-a concediat asistenții, a pictat singur și a revizuit neîncetat compozițiile. Ceea ce începuse ca o sarcină nedorită s-a transformat într-o ambiție intensă de a-și depăși rivalii, inclusiv pe Rafael. Rezultatul a fost o frescă monumentală de peste 500 de metri pătrați, care avea să devină una dintre operele definitorii ale artei Renașterii.

În același timp, Rafael Sanzio, o stea în ascensiune din Urbino, uimea Vaticanul cu frescele sale armonioase din Stanza della Segnatura.

Tot Giorgio Vasari menționa în Vieților Artiștilor că Rafael, intrigat de lucrările lui Michelangelo din Capela Sixtină, ar fi mituit un gardian pentru a se strecura înăuntru și a studia tehnicile rivalului său. Figurile artistului mai tânăr au evoluat curând – compozițiile sale au devenit mai dinamice, iar formele mai sculpturale. În Școala din Atena (1511), Rafael l-a imortalizat pe Michelangelo în rolul lui Heraclit, o figură melancolică cocoțată deasupra unui bloc de piatră – o aluzie la geniul sculptural al rivalului său, dar pe care Michelangelo ar fi considerat-o o batjocură.

Furt sau omagiu?

Acuzațiile de plagiat lansate de Michelangelo aveau la bază felul în care Rafael îi asimilase rapid stilul. Figurile musculoase și răsucite din Capela Sixtină, dezvăluite în 1512, au schimbat direcția artei Renașterii, iar lucrările ulterioare ale lui Rafael, precum Profetul Isaia din Sant’Agostino (1512), prezentau asemănări izbitoare în anatomie și gestică.

„Și-a făcut o profesie din a-i imita pe alții”, s-a plâns Michelangelo mai târziu, după cum este consemnat în Scrisorile lui Michelangelo. Cu toate acestea, istoricii de artă susțin că a fost mai puțin un furt decât o evoluție. „Rafael a fost un sintetizator”, explică Dr. Elizabeth Cropper, decan emerit la Centrul de Studii Avansate al Galeriei Naționale de Artă. „El a absorbit tehnica de degradare subtilă a contururilor lui Leonardo, dinamismul lui Michelangelo și estetica romană antică, creând un nou limbaj vizual”.

În ciuda amărăciunii sale, observațiile postume ale lui Michelangelo dezvăluie nuanțe. După ce a văzut Transfigurarea lui Rafael (1520), ar fi recunoscut: „A fost învățat chiar de natură”. După moartea lui Rafael, într-un amestec de resentiment și respect, Michelangelo a făcut presiuni pentru păstrarea desenelor sale.

Așa-numitele „împrumuturi” ale lui Rafael nu erau neobișnuite pentru epocă, însă ceea ce l-a diferențiat a fost capacitatea de a transforma influențele în ceva nou. După cum remarcă mai mulți critici, Rafael nu s-a limitat la a imita, el a depășit modelele. Galateea (1514), de pildă, preia energia sculpturală asociată lui Michelangelo și o transformă într-o compoziție de o eleganță proprie, inconfundabilă.

Cinci secole mai târziu, ambii artiști rămân titani. Și asta pentru că atunci când oamenii mari concurează, lumea câștigă.

Surse:

https://www.romaexperience.com/post/michelangelo-vs-raphael-a-renaissance-rivalry

https://faroutmagazine.co.uk/why-did-michelangelo-and-raphael-loathe-one-another/

https://luxurylondon.co.uk/culture/art/raphael-vs-michelangelo-art-feud-renaissance/

Vă mai recomandăm să citiți și:

Charlie Dunn, „Michelangelo al cizmelor de cowboy”

Michelangelo Antonioni, regizorul cu cel mai scurt discurs de la Oscaruri

Un desen misterios s-a dovedit a fi schița lui Michelangelo pentru Capela Sixtină

Italienii au inventat robotul care sculptează marmura aproape la fel de bine ca Michelangelo