Ce se ascunde în creierele adolescenţilor?

Dr. Jay Giedd, de la Institutul Naţional pentru Sănătatea Mintală şi-a dedicat cariera studierii creierelor adolescenţilor. Iniţial, el şi-a început cercetările studiind tulburările precum ADHD-ul, dar ulterior, când a realizat cât de puţine informaţii se cunosc despre dezvoltarea creierului, a decis să urmeze o altă cale prin care să explice evoluţia cerebrală a omului. 

 

Acum, după ce timp de 13 ani a realizat un grup de control format din 1.800 de copii şi adolescenţi cărora le-a scanat periodic creierele cu ajutorul tehnologiei cu rezonanţă magnetică, Giedd a descoperit o serie de informaţii extrem de utile pentru înţelegerea modului în care se dezvoltă creierul.

 

Înainte de studiile lui Giedd, nenumărate cercetări subliniau că la vârsta de 12 ani, creierul unui copil este dezvoltat complet. Ca urmare a acestor studii, unii au concluzionat că ideea de adolescenţă este un construct artificial, un fenomen inventat în anii de după Revoluţia industrială. Studiile lui Giedd, în schimb, au demonstrat ceea ce orice părinte ştia deja şi anume că, pe lângă faptul că în perioada adolescenţei creierul este departe de maturitate, atât materia cenuşie, cât şi cea albă suferă modificări chiar şi după această etapă a vieţii. 

 

 

În studiile sale, Giedd şi-a rugat subiecţii să rămână în interiorul aparentelor RMN pentru 15 minute. Astfel ei au fost scanaţi de trei ori. Prima etapă a durat doar un minut. A doua, de două minute, a urmărit prezenţa anomaliilor sau a problemelor de sănătate şi o a treia care a durat 10 minute pe parcursul cărora a fost urmărită activitatea cerebrală. 

 

De-a lungul ultimului deceniu, oamenii de ştiinţă au fost surprinşi de faptul că, de-a lungul copilăriei, creierul se dezvoltă foarte puţin. Cu toate acestea, la vârsta de 6 ani, creierul unui copil are 90- 95% din dimensiunile unui creier matur. 

 

De fapt, noi ne naştem cu întreaga artilerie de neuroni pe care o vom avea în viaţă, iar acest număr este cu mult mai mic decât cel pe care îl deţinem cât stăm în viaţa intrauterină. Oamenii deţin densitatea maximă de celule cerebrale între a treia şi a şasea lună de viaţă intrauterină. În ultima lună dinainte de naştere, celulele din creier, care nu ne mai sunt necesare, mor. De la această ipoteză, mulţi neurochirurgi au concluzionat că autismul apare atunci când, înainte de naşterea individului, nu sunt eliminate destule celule inutile din creier. 

 

Mai mult, studiile lui Giedd au scos la iveală că de-a lungul vieţii unui individ mai există un val de creştere şi apoi descreştere bruscă, doar că de data aceasta nu mai este vorba de numărul de celule cerebrale, ci de conexiuni sau sinapse. Această a doua etapă are loc în timpul adolescenţei şi ea poate afecta unele dintre cele mai înalte funcţii mintale. 

 

 

Când un copil are între 6 şi 12 ani, neuronii săi cresc mult formând zeci de conexiuni între ei şi dând naştere unor noi căi neuronale. Toate aceste formaţiuni, care de fapt alcătuiesc materia cenuşie, ating cota maximă la vârste diferite în funcţie de sexul copilului: la fete, fenomenul se produce în jurul vârstei de 11 ani, pe când la băieţi, abia la 12 ani şi jumătate. După această perioadă, materia cenuşie începe să descrească cu o rată de 0,7 procente pe an, până în jurul vârstei de 20 de ani. În acelaşi timp, materia albă (alcătuită din teci de mielină care învelesc axiomii pentru o mai bună transmitere a semnalelor nervoase) se îngroaşă. An de an (uneori chiar până la vârsta de 40 de ani), tecile de mielină se îngroaşă într-un mod asemănător cu inelele copacilor. 

 

Aceste două procese explică de ce în adolescenţă putem spune că avem mai puţine conexiuni în creier, dar care sunt mult mai rapide. Cu timpul, creierul devine o maşină mai eficientă, dar acest lucru cere sacrificii: începe să îşi piardă o parte din potenţial în avantajul procesului de învăţare şi a capacităţii de a-şi reveni în urma traumelor. 

 

O altă constatare importantă a oamenilor de ştiinţă a fost aceea că procesul de dezvoltare a creierului începe, în general, din partea posterioară spre cea anterioară. Adică, primele regiuni din creier care se dezvoltă în urma procesului de creştere şi descreştere a sinapselor sunt localizate în partea din spate a creierului. Aceste zone mediază direct contactul individului cu mediul prin controlarea funcţiilor senzoriale precum vederea, auzul, atingerea şi orientarea în spaţiu. Următoarele zone care se dezvoltă sunt cele care coordonează funcţiile dezvoltate anterior precum zona din creier care ne ajută să găsim întrerupătorul din dormitor chiar dacă este mijlocul nopţii. Ultima parte din creier care se dezvoltă este cortexul perifrontal care găzduieşte aşa-numitele funcţii executive, de pildă capacitatea de a ne organiza gândurile, de a seta priorităţile, de a suprima impulsuri sau a măsura consecinţele unui fapt. Cu alte cuvinte, ultima partea din creier care se dezvoltă este cea care ne ajută în luarea deciziilor.

 

Hormonii afectează comportamentul adolescenţilor?

 

Totuşi, există oameni de ştiinţă care atribuie deciziile proaste luate de adolescenţi în baza hormonilor şi a schimbărilor ce se produc la acest nivel. Specialiştii confirmă că hormonii rămân o parte importantă a poveştii adolescenţilor, câci imediat ce creierul trece de perioadele de creştere şi descreştere a numărului de sinapse, corpul este luat cu asalt de hormonii specifici pubertăţii. 

 

Pentru o perioadă lungă de timp, psihologii au considerat că acest atac biochimic este responsabil pentru comportamentul imprevizibil şi pentru emoţiile intense specifice adolescenţilor. Acum, cercetările din ultimii ani vin să susţină aceste ipoteze. 

 

În perioada de pubertate, ovarele şi testiculele încep să elimine estrogen sau testosteron în fluxul sangvin stimulând dezvoltarea sistemului reproducător, cauzând creşterea părului în zona axilelor şi cea inghinală, precum şi modelarea corpului. În acelaşi timp, hormonii eliberaţi de glandele sudoripare, situate în apropierea rinichilor încep să circule. Descoperiri recente arată că aceşti hormoni sexuali suprarenali sunt extrem de activi în creier, ataşându-se la receptorii de pretutindeni şi exercitând o influenţă directă asupra serotoninei şi a altor substanţe neuronale cu rol în reglarea stării de spirit şi a excitabilităţii. 

 

 

Hormonii sexuali sunt activi în centrul emoţional al creierului, adică în sistemul limbic. Astfel, emoţiile devin mai intense şi se formează mai uşor, motiv pentru care putem înţelege de ce adolescenţii sunt mereu în căutare de experienţe care să ducă la formarea acestor emoţii şi, ulterior, la dezlănţuirea lor. Acest comportament de căutare a trăirilor puternice se poate să fi evoluat pentru a promova explorarea, o dorinţă de a părăsi cuibul cu scopul de a-şi găsi proprii parteneri, propriul grup. Dar într-o lume plină de ispite, precum maşini rapide, droguri, găşti şi legături periculoase, adolescenţii sunt foarte expuşi la riscuri. În plus, apariţia acestor riscuri este susţinută şi de faptul că regiunile din creier ar trebui să medieze comportamentul impulsiv sunt încă în dezvoltare. Cu alte cuvinte, comportamentul se schimbă pentru că şi creierul este supus schimbării.

 

De ce iau adolescenţii decizii proaste?

 

Cu toate acestea, datele nu au fost de ajuns pentru a-i mulţumi pe oamenii de ştiinţă. Aşa se face că, la Spitalul McLean, dr. Deborah Yurgelun-Todd a realizat un studiu cu ajutorul imagisticii cu rezonanţă magnetică funcţională. În studiu, atât copii, cât şi adulţi au fost rugaţi să recunoască expresiile regăsite pe chipurile unor oameni fotografiaţi. În astfel de teste, copii şi adolescenţii se bazează foarte mult pe amigdală, o structură din lobul temporal asociată cu reacţiile emoţionale. Adulţii în schimb, se încred mai puţin în amigdală şi mai mult pe lobul frontal, regiunea asociată planificării şi judecăţii. Rezultatele testului au arătat că foarte rar s-a întâmplat ca adulţii să nu ghicească ce inspirau oamenii din imagini. Copiii şi adolescenţii, în schimb, au avut tendinţa de a interpreta frica drept furie, confuzie sau tristeţe. Prin urmare,  Yurgelun-Todd consideră că aceste confuzii din rândul tinerilor se înregistrează tocmai din cauza faptului că în cazul adolescenţilor creierul încă nu a atins maturitatea. Din acest motiv, adolescenţii au tendinţa de a crede că au descoperit furia şi ostilitatea, acolo unde acestea nu există. 

 

 

În acelaşi sens, oamenii de ştiinţă de la Universitatea Tample au studiat modul în care adolescenţii evaluează riscurile. Într-un experiment în care s-a folosit un joc care simula conducerea unei maşini, cercetătorii au observat disponibilitatea adolescenţilor şi a adulţilor de a trece, la semafor, pe culoarea galbenă. 

 

Toţi participanţii s-au dovedit a fi prudenţi atunci când se jucau singuri. În schimb, atunci când jucau în prezenţa prietenilor, adolescenţii începeau să îşi asume mai multe riscuri. În consecinţă, diferenţele de vârstă se observă în procesul decizional, iar adolescenţii tind să ia decizii sub impact emoţional sau social şi în urma provocărilor. Aşa se explică de ce, în general, adolescenţii sunt mai dispuşi să recurgă la infracţiuni, dacă operează sub forma unui grup. 

Pe de altă parte, cercetătorii s-au întrebat dacă nu cumva ariile din creier bogate în dopamină nu ar putea să îi facă pe adolescenţi să devină vulnerabili în faţa efectelor dependente induse de droguri şi alcool. 

 

 

Dopamina, substanţa chimică din creier implicată în motivarea şi consolidarea comportamentului este deosebit de activă în creierele adolescenţilor, iar acest lucru se întâmplă din cauza faptului că regiunea nucleus accumbens, din cortexul frontal, care direcţionează motivaţia de a căuta recompense, nu este încă destul de dezvoltată la adolescenţi. Cercetările au arătat că adolescenţii au o activitate mult mai limitată în această parte a creierului, comparativ cu adulţii, ceea ce înseamnă că ei pot fi predispuşi să se angajeze în activităţi care îi încântă foarte mult, sau în cele care necesită un minim de efort. 

 

 

În urma acestor studii este lesne de înţeles de ce, în multe ţări, tinerii nu sunt consideraţi adulţi până la vârsta de 18 sau chiar 21 de ani. Giedd, de exemplu susţine că maturitatea individului se atinge atunci când creierul s-a maturizat, adică la 25 de ani. Deşi aceste concepte sunt des dezbătute, în realitate, părinţii cunosc instinctiv momentul în care copiii lor ating maturitatea. 

 

Totuşi, este bine de ştiut că adolescenţii nu adoptă un comportament dificil doar pentru a-şi scoate părinţii din sărite, ci pentru că sunt supuşi unor schimbări neaşteptate pe care nu ştiu cum să le gestioneze.