Cine a măsurat pentru prima dată timpul? În prezent, ceasurile reglează fiecare aspect al vieții noastre, muncă, școală, somn, și sunt esențiale pentru funcționarea infrastructurii moderne. Ele stau la baza calculatoarelor rapide folosite în tranzacțiile financiare și a sistemelor GPS, care localizează cu precizie poziții pe suprafața Pământului.
Cine a măsurat pentru prima dată timpul? Totuși, oamenii probabil au folosit forme primitive de măsurare a timpului cu mult înainte de apariția ceasurilor. Egiptenii antici au inventat primele ceasuri cu apă și cadrane solare acum mai bine de 3.500 de ani. Chiar și mai devreme, oamenii se orientau probabil după mișcarea soarelui și foloseau metode simple, cum ar fi o vergea înfiptă în pământ pentru a urmări umbrele, instrumente care nu au lăsat urme arheologice.
Cel mai vechi cadran solar cunoscut datează din jurul anului 1500 î.Hr., din Egipt. Era format dintr-un băț vertical și o bază semicirculară împărțită în 12 secțiuni. Umbra arăta aproximativ ora din zi. Alte cadrane măsurau timpul în funcție de lungimea umbrei, nu de mișcarea ei pe o bază marcată. Pentru acuratețe, aceste dispozitive trebuiau adaptate atât la anotimpuri, cât și la latitudine, explică Scientific American.
Noaptea, timpul putea fi urmărit prin mișcarea aparentă a stelelor pe cer. Pentru a măsura perioade de timp mai exacte, oamenii foloseau clepsidre, vase prin care curgea apa într-un ritm constant, marcate pentru a indica intervale. Cele mai vechi astfel de ceasuri provin din Egipt și Babilon, tot din jurul anului 1500 î.Hr.
În China, tradiția îi atribuie inventarea clepsidrei împăratului mitic Huangdi (2717–2599 î.Hr.). Chinezii au împărțit ziua în 100 de unități egale numite „ke” și au perfecționat clepsidrele pentru o curgere stabilă a apei. În secolul al VII-lea, călugării din dinastia Tang au inventat ceasuri mecanice acționate de roți cu apă, iar în 1194, oficialul Su Song a construit un mecanism de 12 metri înălțime, asemănător celor apărute în Europa două secole mai târziu.
Chinezii, dar și japonezii și coreenii, împărțeau ziua în segmente de câte două ore. În schimb, în alte culturi, ora nu avea întotdeauna o durată fixă. Unele societăți împărțeau ziua în 12 părți de lumină și noaptea în alte 12, dar cum lungimea zilei variază de-a lungul anului, rezultau „ore sezoniere” de durată diferită.
„Dacă religia ta impune rugăciuni legate de răsărit sau apus, sau dacă lucrezi pe câmp, lumina și întunericul contează mai mult decât o oră universală1”, explică istoricul David Rooney. Sistemele de ore sezoniere au coexistat cu cele standard până în secolul al XV-lea în Europa și chiar până în secolul al XIX-lea în Japonia.
Religia a avut un rol esențial în standardizarea timpului. În Mesopotamia, Anatolia și Grecia, calendarele lunare ajutau la stabilirea sărbătorilor religioase. Egiptenii foloseau un calendar solar și unul bazat pe steaua Sirius. În lumea islamică, clepsidrele marcau momentele de rugăciune și post, în timp ce în Europa creștină ceasul mecanic a fost dezvoltat în secolul al XIV-lea tocmai pentru a organiza mai eficient orele de rugăciune.
Dar nu toată lumea a fost încântată de ideea măsurării timpului. După ce romanii au instalat primul cadran solar public în 263 î.Hr., dramaturgul Plaut s-a plâns într-o piesă: „Blestemat fie cel care a inventat ceasul și a împărțit ziua în bucăți! Pe vremuri, stomacul meu era singurul ceas și cel mai precis. Dar acum nu se mai mănâncă decât când zice soarele.” O reacție care, după cum spune Rooney, ar putea fi rostită și azi, în orice birou: „Trăim sub tirania ceasului.”
Cele mai vechi unelte cunoscute din oase de balenă, descoperite în colecțiile muzeelor europene
Un vultur de alamă din secolul al XVIII-lea, descoperit în Polonia
Un studiu a descoperit că păsările au trăit alături de dinozauri în Arctica
Unele dintre cele mai celebre fosile din America de Nord s-au dovedit a fi o nouă specie