În 1975, Chris Burden, artistul de performanță radical a cărui operă oscila între geniu și nebunie, a pus în scenă o reprezentație care avea să devină o oglindă înfricoșătoare a indiferenței umane. Intitulat Doomed, spectacolul îl înfățișa pe Burden întins nemișcat sub un geam înclinat și mare din sticlă, la Muzeul de Artă Contemporană din Chicago, alături de un ceas care măsura trecerea timpului. Burden dorea să testeze cât timp i-ar lua unui vizitator să intervină. Burden avea să afle că…mai mult decât și-a imaginat cineva.
Timp de 45 de ore, Burden a rămas nemișcat – urinând, defecând și deshidratându-se, în timp ce spectatorii îl observau, dezbăteau între ei și plecau. Doar atunci când un angajat al muzeului a pus un pahar cu apă la îndemâna lui, Burden s-a mișcat în cele din urmă, punând capăt operei. Aceasta nu a fost doar artă „inedită”; a fost un experiment brutal în psihologia umană, cimentând moștenirea lui Burden ca unul dintre cei mai îndrăzneți provocatori ai artei contemporane.
Cariera lui Chris Burden a fost construită pe extreme. Născut în Boston în 1946 și educat la UC Irvine, Burden a apărut în anii 1970 ca o figură centrală a mișcării Conceptual Art, care a acordat prioritate ideilor în fața esteticii. Dar Burden a dus acest lucru mai departe, folosindu-și corpul atât ca mediu, cât și ca mesaj. Lucrările lui au fost atât controversate, cât și periculoase și adesea dubioase din punct de vedere juridic. În timp ce contemporani precum Marina Abramović explorau rezistența, Burden a transformat riscul în armă, forțând publicul să se confrunte cu propria complicitate.
Prima lucrare majoră a lui Burden, Shoot, a dat tonul carierei sale. Într-o galerie din Santa Ana, acesta a instruit un prieten să tragă cu o pușcă de calibrul 22 în brațul său stâng, de la o distanță de 5 metri. Glonțul i-a zgâriat bicepsul, lăsând o rană superficială. Pentru Burden, piesa a fost un comentariu despre violență și spectacol: „Am vrut să fiu luat în serios”, a declarat el mai târziu pentru The New York Times. Pentru unii, experimentul lui Burden a fost pură nechibzuință; dar pentru alții, a fost o „lucrare” revoluționară. Oricum ar fi, a marcat nașterea unui artist care nu se temea să sângereze pentru meseria sa.
Doi ani mai târziu, Burden a ridicat miza. Pentru „Transfixed”, artistul s-a răstignit – cu mâinile bătute în cuie – pe acoperișul unui Volkswagen Beetle – în timp ce motorul mașinii tura sub el.
Ca o paranteză, cuvântul „Transfixed” în engleză se traduce aproximativ ca „înțepenit” – o stare în care cineva rămâne nemișcat, paralizat fie de frică, fie de fascinație. Chris Burden a ales acest titlu pentru a sublinia natura duală a performanței: pe de o parte, fixarea fizică a corpului său (prin cuie), iar pe de altă parte, efectul psihologic asupra publicului, care rămâne „înghețat” în fața scenei. Burden s-a „răstignit” literalmente – mâinile i-au fost bătute în cuie de capota unui Volkswagen Beetle (automobil emblematic pentru anii ’70), iar mașina a fost ridicată vertical, cu roțile din spate pe o platformă. Motorul funcționa la turație maximă, iar zgomotul asurzitor completa atmosfera tensionată. Performanța a durat doar 2 minute – Burden a rezistat până când durerea a devenit insuportabilă. Burden a descris actul ca pe o „transfigurare a corpului într-un obiect mecanic”. Mașina devenise o extensie a trupului său.
David Bowie a fost profund marcat de această lucrare, inspirând versul „Nail me to my car and I’ll tell you who you are” din piesa Joe the Lion (1977). Pentru Bowie, Burden era un „martor al epocii” – un artist care a transformat suferința într-un act de revelație.
Burden nu a folosit niciodată anestezie sau trucuri scenice. Cuiele erau reale, rănile sângerau, iar durerea era autentică – tocmai de aceea, opera lui rămâne o capcană etică pentru istoria artei. Ce facem când vedem pe cineva suferind în numele artei? Privim sau acționăm?
„Nu a fost vorba despre durere. A fost vorba despre transformare”.
Lucrarea lui Burden din 1975, Doomed, rămâne cea mai complexă lucrare psihologică a sa. Spre deosebire de spectacolele anterioare, care se concentrau pe rezistența lui fizică, aceasta și-a mutat atenția asupra publicului. Stând inert sub sticlă, Burden a transformat spectatorii în participanți involuntari. Și a venit întrebarea: vor ajuta ei un om aflat în dificultate sau vor respecta „arta” suficient de mult încât să rămână pasivi?
Rezultatele au fost tulburătoare. Vizitatorii au presupus că piesa era o sculptură sau o figură de ceară. Unii au bătut în geam; alții se întrebau dacă era în viață. Pe măsură ce orele treceau, corpul lui Burden a început să cedeze. Urina, se murdărea și devenea periculos de deshidratat. Totuși, nimeni nu a intervenit. În cele din urmă, după aproape două zile, un angajat al muzeului – nu un patron – a pus un pahar cu apă lângă el. Burden a băut, s-a ridicat și a spart ceasul, marcând timpul final: 45 de ore.
Mai târziu, actul lui a fost apreciat drept o critică a apatiei instituționale. Burden, însă, a formulat-o mai tranșant: „Oamenilor le era teamă să treacă acea limită. Nu voiau să distrugă arta”.
Lucrările lui Burden au polarizat adesea publicul, dar impactul lor cultural este real. După ce a supraviețuit anilor 1970, Burden a trecut la instalații de mari dimensiuni, precum Urban Light din 2008 de la LACMA – o pădure de felinare restaurate care a devenit un fundal viral pe Instagram. Cu toate acestea, lucrările sale timpurii sunt încă foarte importante. Artiști moderni precum Banksy (Lucrarea sa Fată cu Balon este un exemplu emblematic) sau Tehching Hsieh (cunoscut pentru piesele de anduranță de un an de zile) s-au jucat adesea cu așteptările publicului, având o datorie față de curajul lui Burden.
Chris Burden a murit la 10 mai 2015, la vârsta de 69 de ani. A fost artistul care nu a făcut artă controversată; dar a creat situații în care oamenii trebuiau să își pună la îndoială propria moralitate.
Surse:
https://www.britannica.com/biography/Chris-Burden
https://www.moma.org/artists/871-chris-burden
15 artiști faimoși cu legături surprinzătoare cu comunismul. De la Chaplin la Picasso
Salon des Refusés – Salonul Refuzaților. Cum artiștii respinși au sfidat sistemul