Oamenii de știință au rezolvat un mister vechi al vulcanismului oceanic și al tectonicii plăcilor, explicând de ce unele insule conțin atât de mult material continental în ciuda distanței lor față de plăcile continentale.
Conform simulărilor și analizelor chimice conduse de Universitatea din Southampton, aceste mecanisme uimitoare apar pe măsură ce continentele sunt „decojite” de dedesubt de forțele tectonice ale Pământului, prin „valuri de manta” lente și ondulate.
Atunci când plăcile continentale se despart și se îndepărtează, mantaua superioară fierbinte și lentă le desprinde de la rădăcini. Acest material decopertat este apoi transportat departe, unde îmbogățește mantaua oceanică și alimentează vulcanismul.
„Știm de zeci de ani că părți ale mantalei de sub oceane par ciudat contaminate, de bucăți de continente antice ar fi ajuns cumva acolo”, explică omul de știință Tom Gernon de la Universitatea din Southampton și autorul principal al studiului. Oamenii de știință încercaseră anterior să explice acest lucru în diverse moduri, scrie ScienceAlert.
Poate că mantaua oceanică a fost „contaminată” de sedimente care au fost reciclate pe măsură ce crusta plonjează în manta, un proces numit subducție. Sau poate că, de fapt, coloanele de rocă fierbinte, numite penajuri de manta, au adus material îmbogățit cu ele pe măsură ce se ridicau din adâncurile Pământului spre suprafață.
Aceste procese pot contribui, dar nu spun toată povestea, deoarece unele zone îmbogățite prezintă puține dovezi de reciclare a crustei sau de ridicare fierbinte. În plus, îmbogățirea în mantaua oceanică pare variată, provenind dintr-un mozaic de roci de vârste diferite.
Teoria „valurilor de manta” de desprindere a crustei explică procesul de îmbogățire: atunci când un continent se rupe, declanșează un lanț de instabilități, sau valuri de manta, care mătură baza continentelor la adâncimi de 150 până la 200 de kilometri.
Această mișcare de măturare decojește continentele de dedesubt, la rădăcinile lor, și poate transporta material continental pe o distanță de peste 1.000 de kilometri către mantaua oceanică, alimentând erupțiile vulcanice care pot persista zeci de milioane de ani. Este o măturare foarte lentă, care se desfășoară pe scări de timp geologice.
„Am descoperit că mantaua încă resimte efectele ruperii continentale mult timp după ce continentele înseși s-au separat”, spune Sascha Brune, de la Universitatea din Potsdam.
„Sistemul nu se oprește când se formează un nou bazin oceanic – mantaua continuă să se miște, să se reorganizeze și să transporte material îmbogățit departe de locul unde a provenit.”
Un lanț de vulcan subacvatici și munți din Oceanul Indian oferă o dovadă suplimentară. Odată situat în largul nord-estului Australiei, acest lanț s-a format în urmă cu mai mult de 150 de milioane de ani, când supercontinentul Gondwana s-a rupt.
Această regiune nu prezintă dovezi puternice ale penajurilor de manta. În schimb, prezintă un profil de vulcanism îmbogățit care a avut loc în decurs de 50 de milioane de ani de la ruperea continentală. Această îmbogățire a scăzut lent în timp, ceea ce este în concordanță cu predicțiile modelului cercetătorilor.
În plus, echipa a descoperit că valurile de manta lente și ondulate pot provoca, de asemenea, magme bogate în diamante să erupă din adâncurile Pământului. În cele din urmă, aceleași valuri de manta pot provoca ridicări continentale, forțând părțile aparent stabile ale continentelor să se înalțe cu mai mult de un kilometru, formând unele dintre „cele mai mari trăsături topografice ale planetei”.
Această cercetare este publicată în Nature Geoscience.
Creștere semnificativă pentru turismul global. Care este cel mai vizitat continent?
Continentele Pământului se usucă într-un ritm fără precedent, arată datele din satelit
Test de cultură generală. Ce este Australia: insulă sau continent?
Un studiu contestă teoria acceptată privind formarea continentelor Pământului