Vulgata, manuscrisul care a schimbat lumea

Dacă ne-am imagina începutul poveștii Vulgatei, ar fi suficient să vedem un cărturar lucrând într-o încăpere modestă din Betleem, concentrat asupra unui pergament. La lumina slabă a unei lumânări, el traduce texte ebraice în latină și discută adesea cu clericii care îl vizitează, încercând să clarifice sensuri și nuanțe teologice. Cărturarul este Sfântul Ieronim (c. 347-420), personalitatea viguroasă și erudiția remarcabilă din spatele Vulgatei, Biblia latină care va unifica creștinismul occidental timp de peste un mileniu. Vulgata nu a rămas doar o traducere a Scripturii; de-a lungul secolelor, influența ei s-a extins asupra culturii europene, modelând arta medievală, literatura și chiar gândirea renascentistă.

Înainte de Vulgata lui Ieronim, primii creștini se bazau pe Vetus Latina („latina veche”), un mozaic de traduceri inconsecvente ale Bibliei. Aceste texte, redate din manuscrisele grecești ale Septuagintei, variau foarte mult în calitate și formulare, discrepanțele regionale provocând multe dispute teologice și complicând eforturile de standardizare a doctrinei.

• Ofițerii militari din Roma Antică aveau maimuțe de companie, iar acestea aveau, la rândul lor, animăluțe…
• Mitul medieval care ascunde una dintre cele mai profunde teorii despre sufletul uman

Papa Damasus I a recunoscut criza. În 382, el l-a însărcinat pe Jerome, un poliglot cunoscut pentru geniul său incontestabil, dar și pentru caracterul său conflictual, să creeze o Biblie latină definitivă. Sarcina era monumentală: revizuirea Evangheliilor, apoi traducerea Vechiului Testament direct din ebraică, ocolind Septuaginta. Ieronim fusese însărcinat cu o misiune care depășea cu mult simpla erudiție: crea o traducere capabilă să aducă unitate într-o Biserică fragmentată.

Haosul de dinaintea Vulgatei

Născut în Croația modernă, Ieronim a studiat retorica la Roma înainte de a îmbrățișa ascetismul (doctrină etică-religioasă care propovăduiește renunțarea la plăceri și impune o viață austeră și retrasă; viață de ascet, sihăstrie). Călătoria sa l-a dus în deșertul sirian, acolo unde a învățat ebraica de la un evreu convertit, și mai târziu la Constantinopol, unde a învățat greaca. În 382, Ieronim era secretarul Papei Damasus, folosindu-și abilitățile lingvistice pentru a aborda Evangheliile.

Metodele lui Ieronim erau radicale. A insistat asupra hebraica veritas („adevărul ebraic”), susținând că Vechiul Testament trebuie tradus din ebraica originală/autentică, și nu din greacă, lucru ce a stârnit reacții negative. Augustin de Hippo (filosof și teolog creștin, episcop în nordul Africii, unul din Părinții Bisericii din Antichitatea târzie, în pragul spre Evul Mediu timpuriu) s-a temut de renunțarea la Septuaginta, pe care primii creștini o considerau de inspirație divină. Într-o scrisoare, Augustin l-a avertizat pe Ieronim că abaterile sale ar putea „cauza multe probleme” congregațiilor atașate de lecturile vechi.

Nedumerit, Ieronim a petrecut 15 ani în Betleem, traducând cea mai mare parte a Vechiului Testament. Scrisorile sale dezvăluie un om sfâșiat între umilință și mândrie: „Fratele tău erudit crede că munca mea este lipsită de valoare?”, le-a reproșat el odată criticilor.

Munca lui Ieronim a fost revoluționară, dar presărată cu controverse și dificultăți. Cu o precizie lingvistică, Ieronim a comparat textele ebraice, grecești și aramaice, consultând chiar și rabinii evrei – o colaborare interconfesională fără precedent. Apoi, interpretarea sa a Exodului 34:29 a descris fața lui Moise ca fiind „încornorată” (cornuta) din cauza unei ambiguități ebraice, inspirând ulterior statuile lui Moise încornorat din arta medievală.

Ieronim a respins cărțile deuterocanonice precum Iudita și Macabeii ca fiind nescripturale, deși Biserica le-a inclus ulterior în Vulgata. Revizuirile sale ale Noului Testament au fost mai conservatoare, rafinând Evangheliile Vetus Latina pentru claritate. Totuși, chiar și aici, editările lui Ieronim, cum ar fi înlocuirea osanna cu ebraica hosanna, au stârnit dezbateri.

Vulgata nu a fost un succes instantaneu. Clerul s-a împotrivit abandonării textelor familiare, iar personalitatea caustică a lui Ieronim nu a ajutat. Disputa sa cu teologul Rufinus cu privire la scrierile lui Origen i-a îndepărtat și mai mult pe colegi.

Origen (c. 185–254), teologul vizionar din Alexandria, a fost unul dintre cei mai influenți gânditori creștini ai Antichității. Scrierile lui, de la comentariile biblice la tratatul Despre principii, au stat la baza teologiei sistematice, dar o parte dintre ideile sale au fost considerate riscante pentru epocă: credința că toate ființele, inclusiv Diavolul, vor fi mântuite la sfârșitul timpului (apocatastaza), teoria preexistenței sufletelor și interpretarea predominant alegorică a Scripturii. Aceste concepții au devenit treptat controversate și au fost, în cele din urmă, parțial condamnate. Cu toate acestea, în secolul al IV-lea dezbaterea era încă vie, iar în centrul ei se aflau Ieronim și Rufin, prieteni apropiați și admiratori ai lui Origen. Cei doi îl studiaseră la Constantinopol și prețuiau lectura simbolică a Bibliei. Totul s-a schimbat după anul 393, când episcopul Epifanie al Salaminei a lansat o ofensivă împotriva origenismului. Ieronim s-a raliat imediat campaniei și l-a numit public pe Origen eretic, în timp ce Rufin a rămas fidel ideilor maestrului, poziționându-i astfel pe cei doi prieteni în tabere opuse

În 397, Rufin a realizat o traducere latină a lucrării lui Origen Peri Archon, însă nu s-a limitat la o redare fidelă. A eliminat sau a modificat pasajele considerate problematice, precum ideea mântuirii universale, pentru a face textul acceptabil Bisericii. În prefață, Rufin susținea că Origen fusese în mod nedrept acuzat de erezie și că multe dintre fragmentele incriminate ar proveni, de fapt, din interpolări ulterioare făcute de adversarii săi. Ieronim, care tradusese și el lucrări ale lui Origen în tinerețe, a văzut asta ca pe un afront personal și o pervertire a adevărului, acuzându-l public pe Rufin că a falsificat intenționat textele pentru a promova erezia.

Conflictul a escaladat rapid într-un schimb de atacuri personale. Ieronim l-a numit pe Rufin „scorpion” și „mâncător de fasole” (o jignire la adresa originilor sărace). A publicat Contra Rufinum (402), un pamflet plin de sarcasm:Rufin, acest om cu fața de înger și inima de șarpe, a transformat opera lui Origen într-o comoară a minciunii! Și a dezvăluit că Rufin îl numea în privat „Judas” din cauza trădării origenismului.

La rândul său, Rufin a scris Apologia contra Hieronymum, reproșându-i lui Ieronim ipocrizia, deoarece și el îl admira odată pe Origen. I-a atacat traducerile Vulgatei: De ce traduci qeren din ebraică ca ivy (iederă) în Iona 4:6, când înseamnă Ricinus? Ești un ignorant!

La mijloc nu era doar o ceartă personală între cei doi, ci o confruntare pentru controlul narativului creștin. Ieronim voia să distanțeze Biserica de orice urmă de erezie, temându-se că asocierea cu Origen îl va face suspect în ochii Papei. Iar Rufin credea că putea salva opera lui Origen prin „curățarea” ei de pasaje problematice, păstrând valoarea exegetică.

Lupta cu Rufin l-a făcut pe Ieronim obsedat de precizie în traducerea Vulgatei. A evitat orice ambiguitate care putea fi folosită împotriva sa, explicând în prefețe: Am tradus cuvânt cu cuvânt, ca să nu fiu acuzat că am alterat adevărul! Într-un final, Rufin a fost exilat din Roma, în 399, acuzat fiind de origenism. A murit în 411, iar scrierile sale au fost arse. Iar Ieronim a rămas în Biserică ca erou al ortodoxiei, dar reputația sa de om lipsit de milă a supraviețuit.

Ironia istoriei? Amândoi aveau dreptate parțial. Textele lui Origen erau cu adevărat modificate în antichitate (unele ideii sale fuseseră deja cenzurate de discipoli). Dar Ieronim a exagerat condamnarea lui Origen pentru a-și apăra propria poziție.

Revenind la Vulgata, până în secolul al VI-lea, superioritatea cărții a devenit incontestabilă. Proza sa lucidă și acuratețea au făcut-o textul preferat de savanți precum Grigore cel Mare. Iar reformele educaționale din secolul al IX-lea ale lui Carol cel Mare i-au consolidat statutul, scribii producând capodopere iluminate precum Codex Amiatinus, un manuscris al Vulgatei de aproximativ 35 de kilograme și două mii șaizeci de pagini de pergament.

Consiliul de la Trent și canonizarea Vulgatei

În 1546, Consiliul de la Trento a declarat Vulgata Biblia „autentică” a Bisericii Catolice, ca răspuns la criticile reformatorilor protestanți privind erorile de traducere. Totuși, această aprobare se referea la textul original al lui Ieronim, nu la copiile medievale corupte și pline de erori de scriere.

Decizia a stimulat apariția Vulgata Clementină (1592), o ediție standardizată care a rămas oficială până la Nova Vulgata (1979).

Dincolo de rolul său teologic, Vulgata a influențat profund limbile europene. Multe dintre expresiile latine pătrunse în vernacular, peste o mie, după unii lingviști, provin din versiunea lui Ieronim. Literatura medievală și renascentistă este plină de trimiteri la Vulgata: de la Divina Comedie a lui Dante și Poveștile din Canterbury ale lui Chaucer până la piesele lui Shakespeare. Chiar și termeni moderni precum „mântuire” sau „răscumpărare” poartă amprenta vocabularului ales de Ieronim. Astăzi, cercetătorii continuă să studieze impactul traducerii sale asupra culturii medievale, iar analizele ADN aplicate pergamentelor scot la iveală detalii surprinzătoare despre materialele folosite pentru manuscrise.

Sursa:

https://www.britannica.com/topic/Vulgate

Vă mai recomandăm să citiți și:

Un manuscris antic despre „fenomene inexplicabile” aduce vești proaste pentru cei care cred în Giulgiul din Torino

Bibliotecile secrete ale lumii: Cărți interzise, colecții necunoscute, manuscrise pierdute

Hans Peter Kraus, cel mai de succes dealer de cărți rare din secolul XX. Biblia Gutenberg, manuscrise medievale, incunabule

O nouă analiză a Manuscriselor de la Marea Moartă ar putea rescrie istoria evreilor