Umbra Germaniei asupra Constantinopolului: O misiune care a tulburat echilibrul european

Prăbușirea unei Mari Puteri lasă în urmă un vast vid de putere care declanșează o confruntare acerbă între celelalte Mari Puteri pentru controlul spațiilor și resurselor statului aflat în declin. Un fenomen similar s-a produs la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea în cazul Imperiului Otoman. Pe fondul prăbușirii Înaltei Porți, Germania, Marea Britanie, Franța și Imperiul Țarist au intrat într-o competiție intensă pentru extinderea propriilor sfere de influență în interiorul Imperiului Otoman.

Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Germania, Marea Britanie și Franța se aflau într-o cursă a investițiilor economice în cadrul Imperiului Otoman. Muribundul imperiu avea nevoie de ample investiții pentru modernizare și pentru a supraviețui.

• Cum era să izbucnească Primul Război Mondial cu doi ani mai devreme
• Unul dintre cei mai culţi domni ai Ţării Româneşti

După campaniile dezastruoase din Balcani de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, guvernul otoman a căutat cu disperare sprijin extern pentru a-și întări forțele armate, printr-o reformă cuprinzătoare.

La un moment dat, comandanții militari otomani au luat în calcul aducerea unei misiuni militare franceze, însă s-au reorientat către germani care erau socotiți un partener militar mai viabil.

„Consilierii militari germani fuseseră o `achiziție` a Constantinopolului încă de la sfârșitul anilor 1880 și 1890, când `Goltz Pasha` desfășurase cursuri de pregătire pentru ofițerii militari turci.

Însă această misiune urma să se desfășoare la o scară mai mare decât celelalte încercări. Șefului urma să i se atribuie un rol de comandant (faptul că nu li s-a atribuit această autoritate consilierilor anteriori a fost considerat ca fiind motivul principal al eșecului încercărilor anterioare) și urma să răspundă de întreaga educație militară a otomanilor, inclusiv de instruirea membrilor statului-major.

Va mai deține puteri nelimitate în ceea ce privea inspecția militară și va fi însoțit de un grup de patruzeci de ofițeri germani în serviciu activ. Cel mai important: în calitate de general al Primei Armate Otomane, acesta răspundea și de apărarea strâmtorilor și a Constantinopolului”, scrie istoricul Christopher Clark în cartea „Somnambulii. Cum a intrat Europa în război în 1914”.

Reacția Rusiei

Locotenentul-general Liman von Sanders, comandantul celei de-a 22-a Divizii din Kassel, a fost cel desemnat să conducă Misiunea Militară germană din cadrul Imperiului Otoman. Având în vedere că o astfel de misiune nu se îndepărta fundamental de vechea practică, nu a fost considerată a fi un subiect de negociere diplomatică oficială cu Rusia.

De fapt, kaizerul Wilhelm al II-lea a adus în discuție neoficial acest subiect în mai 1913, cu ocazia căsătoriei prințesei Victoria Louise a Prusiei cu prințul Ernst August de Hanovra, când s-a întâlnit cu Nicolae al II-lea și George al V-lea. Niciunul dintre suverani nu s-a opus misiunii planificate.

Totul avea însă să se schimbe când s-au scurs informații referitoare la detaliile despre numirea lui Liman. A existat un val de proteste în ziarele rusești. Bineînțeles, în spatele acestei izbucniri publice, se afla ministrul de Externe rus. Autoritățile ruse se temeau că misiunea nu numai că va crește influența germanilor în Constantinopol, perceput ca fiind un punct strategic de o mare importanță pentru Rusia, ci va reînnoi vitalitatea Imperiului Otoman, a cărui prăbușire și împărțire începuseră să devină un element axiomatic în gândirea strategică a rușilor în viitorul apropiat și pe termen mediu.

Plenipotențiarul militar rus la Berlin îl descria pe Liman într-o scrisoare către țar ca fiind un personaj „extrem de energic și plin de sine”.

Misiunea Militară germană, rușii și Constantinopolul

Protestele rusești s-au întețit treptat. Ceea ce îi deranja extrem de tare și era inacceptabil era preluarea de către generalul german al rolului de comandat al armatei turce din zona Constantinopolului, o regiune vitală și pentru comerțul Rusiei.

„Inițial – menționează Christopher Clark –, germanii au ezitat să renunțe la această chestiune, deoarece eșecul de a atribui o autoritate reală generațiilor anterioare de consilieri miliari era perceput (atât de Germania, cât și de otomani) ca fiind motivul esențial pentru care nu reușiseră să elaboreze o reformă adevărată.

Experiența a sugerat că dreptul de a da ordine nu era suficient fără puterea de a le implementa. Sazonov (ministrul de Externe rus, n.r.) nu s-a lăsat impresionat și a căutat să facă presiuni asupra Berlinului cu ajutorul sprijinului venit din partea puterilor Antantei. El a propus Londrei și Parisului să elaboreze o notă comună prin care puterile Antantei se opuneau în termeni vehemenți acestei misiuni și concluziona prin amenințarea implicită că `dacă Germania își asigura supremația în Constantinopol, atunci celelalte puteri se vor vedea obligate să acționeze în conformitate cu propriile interese în Turcia”.

Marea Britanie și Franța nu au acceptat propunerea Rusiei, dar au sfătuit Imperiul German să caute o cale de conciliere. Până la urmă, guvernul de la Berlin a fost de acord să îl detașeze pe Liman în armata sultanului: a rămas inspector general, însă promovarea lui în funcția de `mareșal al Imperiului Otoman` însemna că putea renunța la funcția de comandant al celei de-a Cincea Armate fără să-și piardă statutul.

Vă mai recomandăm să citiți și:

„Țarul se gândea mereu la cucerirea Dardanelelor și a Constantinopolului”

Balena uriașă care a terorizat Constantinopolul

Asediul Constantinopolului de către vikingii Rus

Când Europa era prea mică: Germania și miza otomană