Sfântul Ioan al Crucii: misticul care a transformat suferința în lumină. „Pentru a ajunge la plăcerea pe care nu o ai, trebuie să mergi pe o cale în care nu te bucuri”

Povestea Sfântului Ioan al Crucii este legată de Spania secolului al XVI-lea, într-o vreme când Ioan, călugăr carmelit, a scris unele dintre cele mai profunde texte spirituale din istoria creștină – nu din confortul unei mănăstiri, ci dintr-o celulă de închisoare înghesuită și plină de păduchi.

(Un călugăr carmelit este un membru al Ordinului Călugărilor de pe Muntele Carmel – Ordo Fratrum Beatissimæ Virginis Mariæ de Monte Carmelo – , o comunitate religioasă catolică fondată în secolul XII în Palestina a cărei viață se concentra pe rugăciune, simplitate și devotament față de Fecioara Maria).

• Eleanor de Aquitania, femeia care a condus Europa din umbra
• Robert de Boron, autorul uitat care a reinventat legenda Sfântului Graal

Sfântul Ioan al Crucii, un poet mistic și reformator, a transformat chinul personal în înțelepciunea care a dăinuit peste timp, creând lucrări precum poemul Noaptea întunecată a sufletului, care continuă să îi inspire și să îi ghideze pe toți cei care caută sens, de la psihologi la poeți, chiar și la aproape 450 de ani de la moartea sa.

Atât poezia lui, cât și studiile despre dezvoltarea sufletului sunt considerate vârful literaturii mistice creștine și printre cele mai mari opere ale întregii literaturi spaniole. A fost canonizat de Papa Benedict al XIII-lea în 1726. În 1926, a fost declarat Doctor al Bisericii de către Papa Pius al XI-lea, fiind cunoscut și ca „doctor mistic”.

Născut Juan de Yepes y Álvarez în 1542 lângă Ávila, Spania, viața timpurie a lui Ioan a fost una marcată de sărăcie și pierderi. Tatăl său, un țesător de mătase, a murit când Ioan avea trei ani, lăsând-o pe mama sa, Catalina, să îi crească singură pe el și pe cei doi frați. Familia s-a confruntat cu ostracizarea socială – o consecință a „sângelui impur” al tatălui (care descindea din evrei convertiți la creștinism) – și a supraviețuit din pomană.

La 14 ani, Ioan și-a găsit de lucru la un spital de ciumă din Medina del Campo, unde a îngrijit pacienții în timp ce studia la o școală iezuită. La 21 de ani, s-a alăturat Ordinului Carmelit, atras de tradițiile sale contemplative. În 1567, însă, când a întâlnit-o pe Teresa de Ávila, o călugăriță carismatică hotărâtă să reformeze carmelitele (călugărițe care urmează regula Ordinului Carmelit, accentul fiind pe viață contemplativă, muncă manuală și austeritate), s-au schimbat și perspectivele și viziunile lui asupra vieții.

Teresa, pe atunci în vârstă de 52 de ani, a văzut în Ioan, un tânăr de 25 de ani, un suflet înrudit. „Cu ajutorul acestui frate mai mic”, scria Teresa mai târziu, „cred că vom reînvia regula primitivă a Ordinului”. Mai târziu, au creat împreună Carmelitanii Desculți, o mișcare care punea accentual, de asemenea, pe sărăcie, rugăciune și ascetism – o provocare directă la adresa practicilor permisive din vremea lor.

Reforma a stârnit o opoziție acerbă. În 1577, carmeliții tradiționali l-au răpit pe Ioan, târându-l într-o mănăstire din Toledo, unde timp de nouă luni a îndurat izolarea într-o celulă mică, aproape fără lumină și tratamente cu biciuiri publice săptămânale.

Totuși, aici, în ceea ce el numea „mormântul trupului meu viu”, creativitatea lui John s-a aprins, compunând poezii de o frumusețe uimitoare, inclusiv Spiritual Canticle, o alegorie a căutării sufletului pentru uniunea divină. Versurile sale îmbinau emoția umană brută cu profunzimea teologică – un contrast puternic cu raționalismul rigid sec al epocii sale.

„În întuneric, și în siguranță / Pe scara secretă, deghizat”, scria el, descriind călătoria sufletului către Dumnezeu. Iar acest paradox – găsirea luminii în disperare – a devenit piatra de temelie a moștenirii sale.

După o evadare dramatică (a slăbit șuruburile ușii celulei sale, a escaladat un zid și a fugit pe străzile labirintice din Toledo), Ioan și-a sistematizat intuițiile în proză. Ascensiunea Muntelui Carmel și Noaptea întunecată a sufletului au descris metodic purificarea sufletului prin suferință, un proces pe care l-a numit „noaptea întunecată”. Contrar interpretărilor moderne greșite, „noaptea întunecată” nu este despre depresie sau criză existențială. Este o renunțare intenționată la ego, simțuri și chiar la consolarea spirituală pentru a ajunge la unirea cu Dumnezeu. „Pentru a ajunge la plăcerea pe care nu o ai, trebuie să mergi pe o cale în care nu te bucuri”, scria el.

Psihologi precum Carl Jung și M. Scott Peck au trasat ulterior paralele între „noaptea întunecată” a lui Ioan și etapele de creștere psihologică. Antrenorii contemporani de mindfulness și consilierii în materie de dependență citează acum opera sa ca o metaforă a suferinței transformatoare.

Reformele lui Ioan au triumfat în cele din urmă, dar ultimii săi ani au fost grei. Exilat într-o mănăstire izolată, în 1591, Ioan s-a îmbolnăvit grav. Un stareț, încă ostil față de mișcarea Discalced, i-a refuzat îngrijirea medicală. John a murit la 49 de ani, spunând: „În seara asta voi cânta Oficiul (n.r. rugăciunea oficială a Bisericii Catolice) în cer”.

Cadavrul său, exhumat trei ani mai târziu, ar fi fost incorupt – un semn de sfințenie pentru contemporani. Totuși, canonizarea a întâmpinat obstacole. Criticii nu au avut încredere în misticismul său; un teolog i-a numit scrierile „aproape neinteligibile”. A fost beatificat în 1675, canonizat în 1726 și declarat Doctor al Bisericii în 1926 – o recunoaștere întârziată a strălucirii sale teologice.

Dar de ce a fost numit Ioan al Crucii? Biografii spun că datorită peceții sale spirituale pentru suferința în iertare, identificându-se bine cu Hristos pe cruce. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, însă, mai există un motiv interesant. După o viziune pe care o avea despre răstignire, în care punctul său de referință era din cel al Tatălui, Prima Persoană a Sfintei Treimi, Ioan a desenat o schiță remarcabilă a ceea ce a păstrat în minte: o vedere de sus a lui Iisus atârnat pe cruce.

Influența lui Ioan al Crucii s-a extins inclusiv în aria artiștilor plastici și a scriitorilor. Cele patru cvartete ale lui T.S. Eliot reflectă temele sale; Salvador Dalí a pictat Hristosul Sfântului Ioan al Crucii. Altfel, conceptele rezultate din ideile lui sunt încorporate în terapia traumatică și în programele de recuperare din dependențe.

„Sufletul care merge în iubire nu-i obosește pe ceilalți, dar nu obosește nici el”, spunea Ioan, omul ghid al supraviețuirii și al transformării, misticul secolului al XVI-lea care pare că a deținut cheia pentru foamea spirituală din secolul al XXI-lea.

Sursa:

https://www.britannica.com/biography/John-of-the-Cross

Vă mai recomandăm să citiți și:

Cabala, de la misticismul antic la spiritualitatea modernă

Misticism, eterna căutare a divinului și a necunoscutului

Ce este glanda pineală, numită de unii „al treilea ochi” al corpului uman

Rămășițele Sfintei Tereza de Ávila, vizitate de aproape 100.000 de oameni