De ce vânăm fantome și ce spune asta despre noi?

În anul 1874, renumitul chimist Sir William Crookes stătea într-o cameră întunecată, cu privirea fixată asupra unei draperii care acoperea o nișă. Cortina a tresărit ușor, iar de după ea a apărut o „fantomă” strălucitoare a unei tinere îmbrăcate într-un giulgiu alb. Crookes a fost fascinat. Dar apariția era o farsă, iar implicarea sa în ședințele de spiritism i-a pus serios în pericol reputația profesională. Lecția însă nu a fost învățată: Crookes, asemenea altora după el, a continuat să caute dovezi ale existenței spiritelor. De ce vânăm fantome?

În epoca victoriană, popularitatea ședințelor de spiritism și a pseudo-religiei numite Spiritualism s-a răspândit rapid în întreaga lume. De la micile saloane în care cei îndoliați sperau să comunice cu cei dragi pierduți, până la marile săli de spectacole, publicul era dornic de o experiență „supranaturală”.

• Ziua în care s-a deschis oficial cel mai vechi muzeu din România
• Ziua în care accesul la informaţie nu a mai depins de avere

Pasiunea pentru vânătoarea de fantome rămâne, și astăzi, un fenomen cultural uriaș. Platforme precum YouTube și TikTok abundă de investigatori amatori care cutreieră clădiri abandonate sau case renumite ca fiind bântuite, încercând să surprindă dovezi ale paranormalului.

Alice Vernon, autoare și lector la Aberystwyth University (Țara Galilor), care și-a petrecut ultimii ani cercetând istoria socială a vânătorii de fantome pentru cartea sa „Ghosted: A History of Ghost-Hunting, and Why We Keep Looking”, spune că scopul său a fost să privească fenomenul din perspectiva celor vii. De ce vânăm fantome și continuăm să sperăm că vom găsi o dovadă clară a unei lumi de dincolo?

Experții încearcă să răspundă la întrebarea „De ce vânăm fantome?”

Investigațiile active ale fantomelor au devenit un fenomen internațional în 1848, când două surori tinere, Kate și Mary Fox, au popularizat un cod bazat pe bătăi în pereți pentru a comunica cu presupusul spirit care bântuia ferma lor din Hydesville, statul New York.

Cinci ani mai târziu, se estima că fetele câștigaseră echivalentul a 15 milioane de lire sterline din zilele noastre. Spiritualismul s-a răspândit apoi în Marea Britanie, Franța și Australia, impulsionat de valurile de doliu ce i-au urmat Războiului Civil American și, mai târziu, Primului Război Mondial.

Oamenii se îndreptau spre spiritism și spre vânătoarea de fantome din dorința de faimă, câștig material, dar și dintr-o nevoie sinceră de speranță: dorința de a găsi dovezi că moartea nu e sfârșitul. În paralel, însă, au apărut și scepticii, dornici să afle adevărul din spatele „manifestărilor”. Cei mai acerbi critici ai spiritismului erau magicienii, care considerau că spiritiștii le copiază trucurile, dar într-un mod moralmente condamnabil; cel puțin magicianul își avertiza publicul că va fi păcălit.

Nume cunoscute care s-au aflat de o parte sau de cealaltă a fenomenului

Celebrul iluzionist Harry Houdini, de exemplu, s-a certat adesea cu prietenul său apropiat și fervent susținător al spiritismului, Sir Arthur Conan Doyle, acuzându-i pe spiritiști de înșelătorie.

Odată cu apariția laboratoarelor moderne și a echipamentelor portabile de înregistrare a sunetului și imaginii, în secolul XX vânătoarea de fantome a devenit un hobby din ce în ce mai popular și mai spectaculos. Harry Price, cercetător în domeniul parapsihologiei și autor pasionat, a transformat această activitate într-un mijloc de autopromovare, investigând orice presupusă bântuire care i-ar fi putut aduce publicitate.

Tot el a fost cel care a introdus vânătoarea de fantome în mass-media ca formă de divertisment. În 1936, Price a realizat o transmisiune radio în direct la BBC dintr-o casă bântuită, un moment care, deși aproape uitat, a stat la baza formatului modern al emisiunilor despre paranormal.

Show-uri TV precum „Most Haunted”, difuzat pe Living TV din 2002, au preluat modelul transmisiei din 1936. Deși nu se mai produce pentru televiziune, echipa Most Haunted continuă să filmeze și să publice episoade noi pe canalul lor de YouTube. Conceptul a inspirat și emisiuni internaționale precum Bytva ekstrasensov (Ucraina) și Ghost Hunt (Noua Zeelandă), menționează Phys.org.

De ce vânăm fantome? Este implicată și știința în acest proces?

Rețelele sociale au transformat complet modul în care oamenii vânează fantome, oferindu-le o vizibilitate enormă grupurilor de amatori. Totuși, competiția este acerbă, fiecare vânător vrea cea mai bună dovadă, recurgând la tot felul de gadgeturi: detectoare de câmp electromagnetic, înregistratoare de sunet de înaltă fidelitate, senzori luminoși și chiar jucării cu LED pentru pisici, folosite ca detectoare de mișcare.

Scopul este obținerea unor dovezi „științifice” care să aducă popularitate și respect în comunitate. Paradoxal însă, cu cât vânătoarea pare mai „științifică”, cu atât se bazează mai mult pe pseudoștiință. Și totuși, nu renunțăm. Aceasta este, spune Vernon, fascinația reală a fenomenului: de ce, după secole de încercări, nu avem nicio dovadă clară a existenței fantomelor, dar interesul pentru ele este mai mare ca oricând?

Autoarea a participat chiar ea la câteva vânători de fantome, încercând să înțeleagă misterul. Concluzia sa: vânătoarea de fantome nu are legătură cu știința, ci cu conexiunea umană.

„A fost una dintre cele mai amuzante experiențe din viața mea. Deși sunt sceptică, m-a atras sentimentul de camaraderie, dar și legătura cu istoria locurilor bântuite”, mărturisește ea.

Ceea ce a învățat, spune autoarea, este că vânătoarea de fantome vorbește mai mult despre cei vii decât despre morți. Practicată etic, ea are o valoare socială importantă: ne ajută să procesăm doliul, să ne confruntăm cu frica de moarte și să reflectăm asupra sensului vieții.

Vă recomandăm să citiți și:

Ce este fericirea? „Fericirea nu este ceva gata făcut. Ea vine din propriile tale acțiuni”

7 secrete ale emiratului Ras Al Khaimah pe care doar localnicii le cunosc

De unde vine, de fapt, frica de dovleci?

Posedarea: între credință, știință și istorie