Bijuterii ale Romaniei in Patrimoniul UNESCO (V)

Intinzandu-se la poalele unor piscuri falnice, asezarile si fortificatiile dacice sunt uimitoare in egala masura pentru vizitatorul intamplator si pentru expertul in arheologie, impresionand prin amplasamentul bine gandit, prin varietatea formelor si prin caracterul monumental. Cele mai multe constructii civile, fiind realizate din materiale perisabile, nu au supravietuit, astfel incat o persoana neavizata cu greu isi poate imagina acum configuratia si numarul lor. Altele insa, construite integral sau partial din blocuri de piatra, s-au conservat indeajuns de bine ca sa poata oferi un indiciu asupra maretiei lor de odinioara. In Masivul Sureanu predomina sisturile cristaline – roca friabila si dificil de fasonat –, astfel incat calcarul pentru constructiile din zona cetatilor dacice a fost exploatat si adus, cale de zeci de kilometri, de pe Dealul Magura, situat la est de Calan, iar andezitul din cariera de la Bejan, Deva.

Aceste vestigii dacice, unice in Europa si chiar in toata lumea antica, prezinta asemanari izbitoare cu alte situri din intreaga Dacie preromana. Ele depun marturie despre o civilizatie infloritoare, superioara in multe privinte celor dezvoltate de alte popoare europene din Antichitate in regiunile din afara Imperiului Roman. La toate cetatile gasim combinate sistemele de fortificatii traditionale (val, palisada) cu cele din piatra fasonata. Acestea din urma, inspirate din lumea elenistica, au fost ridicate, incepand cu mijlocul secolului I i.Hr., cu participarea mesterilor veniti din orasele grecesti de pe tarmul vestic al Marii Negre, fapt demonstrat si de literele/grupurile de litere grecesti inscriptionate pe unele blocuri. Zidul elenistic consta din doua paramente de blocuri de calcar fasonate cu grija, care alternau cu blocuri dispuse transversal (butise) pe directia paramentului. Spatiul dintre cele doua siruri de blocuri se umplea cu emplecton (piatra si pamant maruntite) bine batut. Pentru a se evita eventualele impingeri laterale pana la perfecta tasare a emplectonului, in blocuri se sapau jgheaburi in „coada de randunica“, unde se asezau capetele unor barne din lemn care uneau cele doua paramente. Zidul dacic (Murus Dacicus) reproduce zidul elenistic, exceptand insa butisele. Cetatile dacice au in preajma sanctuare ridicate din piatra si lemn. Au fost identificate doua tipuri de astfel de edificii de cult: circulare si rectangulare. Materialul utilizat a fost adus si in acest caz de la Magura Calanului si Bejan.

• Noi localităţi din România au devenit staţiuni turistice
• Au început lucrările de restaurare a Cazinoului din Constanţa după 7 ani de chin birocratic

Cercetarile arheologice au scos la lumina asezari civile, gospodarii, ateliere de mai multe feluri, drumuri ce strabat culmile muntilor si traverseaza cursuri de apa, apeducte din teracota, sisteme de canalizare, rezervoare de apa, spatii sacre, fortificatii impunatoare – de la cele traditionale, facute din lemn si valuri de pamant, la fortarete puternice, imprejmuite de ziduri din piatra de calcar. In toate aceste situri a fost descoperita o mare cantitate de material arheologic extrem de divers: ceramica, unelte si obiecte de metal, arme, obiecte de bronz si sticla, monede, piese confectionate din metale pretioase etc. Teritoriul pe care s-a ridicat capitala dacilor a fost locuit sporadic si inainte de sfarsitul secolului al II-lea i.Hr., cele mai vechi descoperiri (facute in pestera de la Cioclovina) datand din perioada Paleoliticului Superior. Apoi, cateva mii de ani mai tarziu, s-a stabilit in zona o comunitate a primilor indoeuropeni, purtatorii Culturii Cotofeni si stramosii tracilor.

Dintre triburile trace, ramura nordica, aceea a daco-getilor, s-a individualizat prin cateva particularitati de limba si prin credinta in nemurire, configurand o uniune tribala localizata pe cursul mijlociu al Muresului. Pe la sfarsitul secolului al II-lea i.Hr. si inceputul veacului urmator, centrul formatiunii se afla in cetatea de la Costesti-Cetatuie si isi tragea vigoarea economica, deci implicit puterea politica si militara, din manoasa Vale a Muresului, cu terenurile ei agricole excelente, din Muntii Metaliferi, cu zacamintele lor aurifere, si din Masivul Sureanu, bogat in minereuri feroase. Ajuns la conducere candva inainte de anul 82 i.Hr., Burebista a reusit sa adune sub sceptrul sau majoritatea uniunilor tribale daco-gete si sa intemeieze un regat intins de la Muntii Balcani pana in Carpatii Padurosi si din Moravia (in Cehia de astazi) pana pe malul Niprului, la Boristene si Olbia. Tot Burebista a inglobat in regatul sau mai vechile fortificatii si a construit altele. Ele vegheau principalele drumuri comerciale ale Daciei si le inchideau pe acelea care traversau Carpatii. Opera de fortificare a fost continuata de urmasii lui Burebista, astfel incat, intr-un interval de doua secole, regatul dac a fost inzestrat cu aproape 100 de fortarete, dintre care 91 functionau inca si in vremea lui Decebal.

In timpul domniei lui Burebista (circa 82-44 i.Hr.) Deceneu, marele preot si colaboratorul apropiat al regelui, si-a avut resedinta pe muntele sfant al dacilor, Kogaion, unde a fost intemeiata Sarmizegetusa. Cu toate ca vasta stapanire a lui Burebista s-a fragmentat mai intai in patru, apoi in cinci parti, nucleul regatului cu centrul in Muntii Orastiei a dainuit. De acolo a pornit si ultima unificare a daco-getilor, opera a predecesorilor lui Diurpaneus, supranumit Decebal – nume cu care a si ramas in istorie. La moartea lui Burebista, conducerea a preluat-o Deceneu si tot el a mutat capitala de la Costesti-Cetatuie la Sarmizegetusa Regia, pe muntele sfant. De atunci incolo – sau cel mai tarziu de pe vremea lui Comosicus, urmasul lui Deceneu –, regii dacilor au cumulat cele trei puteri supreme in stat: politica, militara si religioasa, situatie care s-a perpetuat si pe timpul lui Decebal.

Dupa primul razboi cu Traian, desfasurat in anii 101-102, Decebal a fost obligat sa-si demanteleze partial fortificatiile, inclusiv pe acelea ale capitalei, pe care insa in anii 103-104 le-a refacut, iar pe unele chiar le-a dezvoltat. In timpul celui de-al doilea razboi cu Traian, 105-106, si imediat dupa acesta, toate cetatile dacice au fost incendiate si distruse de romani, cu exceptia Sarmizegetusei. In aceasta din urma a ramas o garnizoana romana care mai intai a reparat stricaciunile pricinuite zidului pe perioada asediului, dupa care a extins cetatea la dimensiunile la care o cunoastem azi. Garnizoana – un detasament al Legiunii a IV-a, Flavia Felix – a ramas cantonata aici pe toata durata domniei lui Traian.Vestigiile cetatilor dacice le sunt cunoscute localnicilor din vremuri imemoriale, dupa cum o indica si frecventa toponimelor: Cetate, Cetatuie, Blidaru, Gradiste, dar au ajuns la cunostinta carturarilor cu interes pentru istorie abia mai tarziu. Cea mai veche mentiune scrisa dateaza din a doua jumatate a secolului al XVI-lea, cand este remarcata existenta unui oras – cu fundamente la vedere si cu ziduri din piatra – situat in munte, nu departe de Orastie.

Dupa alte veacuri de tacere, descoperirea unor monede de aur, prin 1784-1785 si mai ales dupa anul 1802, a atras atentia autoritatilor, eveniment urmat, in anii 1837 si 1847, de vizitarea unora dintre ruine de catre invatati. Ca urmare, la inceputul secolului XX, Gabor Téglas afirma ca la Gradistea Muncelului a fost ultimul loc de refugiu al lui Decebal. Sapaturile sistematice, conduse de arheologi de profesie, au inceput insa abia in anul 1924, sub bagheta profesorului Dimitrie Mihail Teodorescu, de la Universitatea din Cluj. De atunci, cu intreruperi variabile, ele au continuat sub conducerea lui Constantin Daicoviciu, Hadrian Daicoviciu si Ioan Glodariu, asa incat astazi se cunoaste amplasarea tuturor vestigiilor importante, chiar daca ele nu au fost inca cercetate in totalitate. Ruinele cetatilor dacice probeaza existenta unei economii infloritoare, bazata pe utilizarea larga a uneltelor din fier si pe schimburi active, in special cu cetatile grecesti de la Pontul Euxin si cu Imperiul Roman. Sistemul de aparare a capitalei dacice a fost cea mai puternica si una dintre cele mai sofisticate structuri defensive ale statului dac.

Zona cetatilor a fost, atat in primul (101-102) cat si in al doilea (105-106) razboi cu Imperiul Roman, teatrul unor crancene batalii. Numai cunoscand puterea economica a Daciei si iscusita folosire in lupta a obstacolelor naturale oferite de terenul muntos abrupt si a impresionantului sistem de fortificatii, putem gasi o explicatie pentru durata operatiunilor militare si pentru rezistenta prelungita a poporului dac in fata invadatorilor. Studierea siturilor si vestigiilor arheologice poate contura o imagine obiectiva a nivelului atins de civilizatia dacilor in timpul confruntarilor cu romanii si ofera posibilitatea compararii lui cu acela atins de alte popoare europene in acel moment. Valorificarea turistica si stiintifica a ansamblului cetatilor dacice impune clarificarea statutului lor juridic, o buna administrare a acestora, precum si realizarea unor obiective esentiale in domeniile infrastructurii, extinderii cercetarii arheologice si conservarii/restaurarii vestigiilor pe baza unui program etatizat de lunga durata.

Text: Dr. Adriana Pescaru, cercetator stiintific gr. I si arheolog expert
Foto: Eugen Pescaru