Fierarii din Damasc realizau săbii folosind nanotuburi de carbon cu multe secole înainte de descoperirea modernă a acestora

În cazul de faţă, totuşi, este vorba de o tehnologie cel puţin la fel de spectaculoasă, anume un oţel care conţinea nanotuburi de carbon cu cel puţin 400 de ani înainte ca ştiinţa modernă să le descopere, relatează The Vintage News.

Aceste săbii excelează la finisările impecabile şi la decorurile care le fac speciale. În afară de acestea, erau cunoscute în primul rând pentru calitate: erau renumite pentru forţa, durabilitatea şi elasticitatea acestora. Erau mândria oraşului Damasc din Siria, care era centrul fabricării de arme din Orientul Apropiat, în special în Evul Mediu.

• O nouă specie de dinozauri este printre cele mai mici descoperite vreodată
• Anghel Saligny, inginerul care a testat cu preţul vieţii podul de la Cernavodă

Se crede că o astfel de armă era posedată şi de celebrul monarh al lumii islamice din Evul Mediu, Saladin, despre care se spune că a tăiat o pernă de mătase în fragmente mici, pentru a-i demonstra calitatea superioară în faţa armelor europene.

O altă poveste relatează cum un războinic putea înfăşura lama săbii în jurul brâului, iar mai apoi aceasta putea reveni la forma iniţială, demonstrându-i calitatea. Deşi acestea pot fi doar mituri, este clar că există ceva remarcabil la aceste lame.

Secretul consta într-o tehnică pierdută care folosea nanotuburi de carbon

Ingredientul de bază al acestora era oţelul de Damasc, un tip de oţel al cărui ingredient de bază era oţelul de wootz, importat din India.

Un semn distinctiv al acestor săbii erau modelele similare cu o apă curgătoare, precum imaginea de mai jos.

Credit: Wikipedia

În ziua de astăzi nu mai există multe exemplare autentice ale acestor săbii, în principal din cauza faptului că modul de fabricare a rămas secret şi, practic, a fost îngropat odată cu meşteşugarii care stăpâneau această tehnică.

Nanotuburile de carbon au fost descoperite în 2006, atunci când o echipă de cercetători din Germania a analizat compoziţia chimică a oţelului. Nu este clar cum meşteşugarii reuşeau să creeze aceste nanotuburi în oţel, dar savanţii vin cu câteva ipoteze. Este posibil ca procesul de fabricare a nanotuburilor să aibă legătură cu urmele de vanadiu, crom, mangan, cobalt şi nichel prezente în oţelul de wootz. În timpul ciclurilor termale ale oţelului de wootz (faze calde şi reci) pentru crearea oţelului de Damasc, elementele acestea se separau în planuri. Apoi acestea acţionau într-un rol de catalizatori în procesul de creare a nanotuburilor de carbon. Aceste nanotuburi se formau de-a lungul planurilor de impurităţi, oferind trăsăturile particulare ale oţelului de Damasc, acele urme de „valuri”.

Cel mai probabil, meşteşugarii nu cunoşteau acest proces chimic, dar acesta avea loc cu ajutorul tehnicilor. Totuşi, această tehnică şi acest proces făcea ca oţelul de Damasc să fie înaintea timpului său.

Din păcate, tehnica s-a pierdut odată cu slăbirea rutelor comerciale dintre India şi Orientul Apropiat, astfel nemaiputând să importe materialul pentru fabricarea săbiilor, şi a atins un minim la mijlocul secolului al XVIII-lea.

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:

Revoluţia care a schimbat lumea din temelii. De ce Revoluţia Industrială a început în Marea Britanie?

Această nouă structură face materialele să treacă de la flexibile, precum cauciucul, la dure ca oţelul – VIDEO

Savanţii au inventat cel mai rezistent şi uşor material de pe Pământ. Este de 10 ori mai puternic ca oţelul

Construcţiile viitorului: imprimantele 3D pot produce materiale de 10.000 de ori mai rezistente decât oţelul