Prima pagină Istorie

Cum a apărut obiceiul aruncării jartierei şi frica de numărul 13. Iată şase superstiţii din trecut în care mai credem şi astăzi

Oana Bujor 10.28.2017 | ● Vizualizări: 2987

Uneori considerăm că odată cu evoluţia populaţiei tindem să renunţăm la credinţa în spiritele malefice şi amulete, dar majoritatea sunt practicate şi în prezent.

History Extra prezintă o listă cu superstiţiile istorice care persistă şi în prezent. 

Triskaidekafobia 



Termenul defineşte fobia de numărul 13. Se crede că originea numărului nenorocos 13 provine din credinţa creştină în care 13 persoane s-au aflat la Cina cea de Taină, de la care Iuda a plecat primul pentru a-l trăda pe Iisus. Astfel că mai multe ţări au evitat să aibă 13 persoane la masă, fiind convinşi că prima persoană care va pleca de la masă va muri în mai puţin de un an. Însă frica atribuită numărului 13 este mult mai veche decât creştinismul. Vechii romani credeau că 13 este un semn rău care prevesteşte ghinionul şi moartea. De asemenea, şi vikingii erau superstiţioşi cu privire la numărul 13. În mitologia Norse, la un banchet închinat celor 12 zei la care un al 13-lea zeu, Loki, a apărut neinvitat a dus la moartea iubitului zeu Balder. 

Aruncă o monedă şi pune-ţi o dorinţă

Atunci când turişti vizitează o faimoasă fântână sau un loc important aruncă monezi şi îşi pun o dorinţă. În timpuri străvechi, piscinele şi fântânile erau considerate locul în care se aflau spiritele apei sau zeităţile. Aşadar, prin aruncarea ofrandelor în zonă romanii considerau că-şi vor asigura fertilitatea şi succesul. În timpul perioadei medievale, izvoarele sacre au fost asociate cu sfinţi care au înlocuit spiritele apei. Oamenii veneau aici pentru a găsi vindecare sau noroc. În perioada pre-creştină ofrandele au fost înlocuite de un ac îndoit sau o monedă. 

 Aruncarea jartierei

Sursa: 123RF

Multe mirese poartă jartiera pe sub rochia de mireasă. În timpurile străvechi, hainele miresei erau considerate binecuvântate, toată rochia fiind sfâşiată de pe mireasă de către invitaţi în noaptea nunţii. Treptat, atenţia s-a axat pe jartiera miresii, considerat un simbol al sexualităţii şi fertilităţii. 

În perioada medievală a Tudorilor, bărbaţii necăsătoriţi se luptau pentru jartiera miresei pentru a se asigura că ei vor fi următorii care vor găsi o soţie fertilă şi frumoasă.  Burlacii chiar îi rupeau hainele de pe ea în timp ce aceasta se afla la altar. Biserica a protestat, iar obiceiul a evoluat, mirele fiind cel care îi îndepărta jartiera miresei pe care apoi o arunca către grupul de burlaci. 

Tăierea tortului miresei

Sursa: Pexels

În perioada romană, tortul de nuntă era realizat din grâu, fructe, nuci şi miere, fiind un simbol al bogăţiei şi fertilităţii. Tortul era rupt deasupra capului miresei pentru ca aceasta să fie fertilă şi să aibă un mariaj prosper. Invitaţii se înghesuiau pentru a prinde o bucată care le-ar fi adus noroc. 

Un obicei asemănător din prezent este cel al ruperii turtei miresei, una dintre tradiţie practicată la nunţile româneşti. 

Bate în lemn

Nu se cunoaşte cu certitudine când a apărut acest obicei şi există mai multe teorii. Prima dintre ele spune că datează încă din Antichitate, fiind întâlnit la majoritatea culturilor păgâne, de pe teritoriul actual al Irlandei până în India.
 
În aceste comunităţi precreştine exista credinţa că spiritele naturii locuiesc în interiorul arborilor, ceea ce a făcut ca ei să fie veneraţi şi incluşi într-o mulţime de ritualuri. Se credea că cel care bate în scoarţa copacului cere ajutorul spiritului care locuieşte în el şi beneficiază de protecţie.
 
În alte credinţe păgâne, credincioşii se rugau la copac precum la o icoană. Pentru ei, copacul era sacru, pentru că putea creşte singur, se înălţa fără să-l ude cineva la rădăcină şi ajungea să domine oamenii aflaţi la baza sa. Copacul era zeul suprem. A bate în lemnul copacului era un mod de comunicare cu zeii, de a transimte o rugă. Iar dacă zeii nu voiau să le-o asculte, atunci credeau că aceştia vor transmite tot prin copac furia lor. Ea se va dezlănţui pe vreme de furtună, prin intermediul fulgerelor.
 
Astfel, în timp, a bate în scoarţa unui copac a devenit similară cu exprimarea recunoştinţei pentru norocul de a nu fi picat pradă unei boli sau nenorociri şi un mod de a recunoaşte puterea spiritelor de a proteja oamenii şi de a le îndupleca să nu-şi schimbe influenţa benefică.
 
Deochiul 
 
 
Credinţa in deochi sub o forma înrudită cu cea existentă la noi dăinuie din timpuri stravechi în tot spaţiul mediteranean. În Grecia, în Turcia, în Spania şi Italia, în ţările Orientului Mijlociu, teama de o privire malefică este atât de răspândit încât a dat naştere unui întreg folclor, de la legende şi explicaţii paranormale, până la tratamentele preventive şi curative, cu gesturi şi obiecte protectoare, descântece şi vrăji cu tăciuni aprinşi. Credinţa e foarte veche, deochiul sau ochiul rău (ayin ha'ra) este menţionat şi în Vechiul şi în Noul Testament. 
 
Credinţa în deochi ar avea origine indo-europeană şi semitică şi nu ar fi existat în America, în insulele Pacificului, în Asia, Africa subsahariană ori Australia până la contactul acestor civilizaţii cu europenii.

Vă recomandăm să citiţi şi umătoarele articole:

 
 
 
 

ASCULTĂ CE GÂNDEȘTI