Ultima fotografie a lui Mihai Eminescu. În trei ani s-a schimbat aproape cât în trei decenii – FOTO

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

„Între fotografia de la Iaşi, din 1884, când avea 34 de ani (studioul Nestor Heck), şi cea din 1887 (studioul Jean Bieling, Botoşani) e o distanţă de trei ani, dar transformarea chipului lui Eminescu arată, parcă, o trecere a timpului pe trei decenii. Poetul este acum (în 1887, la 37 de ani) în perioada de instalare totală a bolii psihice, decăderea fizică e vizibilă, iar celebra privire tăioasă şi penetrantă e deja amintire; ochii privesc golul interior, ca şi pe cel din afara propriei fiinţe, o deşertăciune a existenţei prinsă cu atâta profunzime în opera sa”, scrie muzeograf Liviu Apetroaie din cadrul Muzeului „Mihai Eminescu” într-un articol care însoţeşte ultima fotografie a poetului postată pe site-ul Muzeului Naţional al Literaturii Române Iaşi.

• Previziunea ambasadorului austro-ungar: România va intra în război împotriva Imperiului
• Mumia uimitoare a unei maimuțe din Argentina dezvăluie un ritual bizar

Fotografia 3 a lui Mihai Eminescu, făcută în 1884 în studioul Nestor Heck

Fotografia este a patra şi ultima făcută în atelierul lui Jean Bieling în noiembrie 1887, la Botoşani şi a fost, în acea perioadă, cea mai răspândită, mai ales după moartea poetului din 15 iunie 1889.

„Fotografia s-a făcut la insistenţele surorii sale, Aglaia, venită de la Cernăuţi la Botoşani, unde se afla şi Eminescu, bolnav, în casa celeilalte surori, Henrietta, care, şi ea suferindă, se străduia să-i poarte de grijă fratelui drag. Portretul a fost cerut cu insistenţă şi de prietena familiei, Cornelia Emilian, din Iaşi, susţinătoare materială a poetului şi a Henriettei, în ultima parte a vieţii lor”, precizează Liviu Apetroaie.

În noiembrie 1887, Henrietta nota într-o scrisoare către Cornelia Emilian: „Fotografia lui Mihai a reuşit bine. Trei (cópii, n.n.) m-au costat 15 franci; una lui Moţoc (preşedintele Societăţii „Eminescu”, de la Liceul „Matei Basarab”, căruia poetul îi luase apărarea în „Timpul”, 15-18 martie, n.n.) care a cerut-o telegrafic, una matale şi una pentru noi”.

Muzeograful mai notează că, tot în acest timp, Eminescu, ca să-şi arate recunoştinţa pentru ajutorul dat în acele grele vremuri, îi scria Corneliei Emilian: „Astăzi, simţindu-mă bine, vă satisfac dorinţa de a vă trimite fotografia cerută de mult timp”.

„Instantaneul convenea, totuşi, imaginarului unei epoci în care Eminescu era considerat filozoful romantic exemplar, dispărut în nebunie şi mizerie. Aici are o figură stinsă, obosită, de bolnav incurabil”, mai spune Liviu Apetroaie.

Acesta face referire şi la scrierile istoricului Ion Scurtu, unul dintre primii cercetători ai operei lui Eminescu, de la Academia Română, care a remarcat că „fotografia îl nedreptăţeşte pe poet şi a falsificat în ochii publicului imaginea fizionomiei adevărate a lui Eminescu. Masca nietzscheană pustiită, cu ochii înfundaţi şi stătuţi nu mai corespunde figurii ideale consacrate…”.