Hjalmar Schacht – controversatul economist care a contribuit decisiv la reînarmarea Germaniei naziste

Horace Greeley Hjalmar Schacht, născut pe 22 ianuarie 1877 la Tinglev (Nordul Germaniei/ Danemarca de azi), a fost unul din cei mai influenți economiști și bancheri ai secolului XX, demonstrându-și competența profesională la cel mai înalt nivel, atât în perioada Republicii de la Weimar, cât și pe parcursul celui de-al Treilea Reich sau în perioada postbelică, marcată de ”miracolul economic” german.

Hjalmar Schacht se considera un politician de centru-dreapta, un admirator al monarhiei și un simpatizant al epocii bismarckiene. În 1918 se număra printre fondatorii Partidului Democrat German și își manifesta astfel interesul de a se implica în politică, în urma unui război ce devastase națiunea.

• O nouă specie de dinozauri este printre cele mai mici descoperite vreodată
• Anghel Saligny, inginerul care a testat cu preţul vieţii podul de la Cernavodă

A fost un critic al reparațiilor pe care Germania trebuia să le plătească în urma Primului Război Mondial, iar faptul că Adolf Hitler milita pentru anularea acestor plăți, precum și pentru redobândirea statutului de mare putere, l-au atras pe Schacht în mrejele regimului nazist, deși acesta nu agrea întru totul ideologia noului partid unic.

În foarte scurt timp, Hitler avea să mizeze pe proaspăt reinstalatul președinte al Reichsbank în privința datoriilor externe uriașe, știind că acesta se bucura de un anumit prestigiu la nivel internațional.

Schacht a încercat să negocieze un moratoriu cu administrația Roosevelt, însă fără succes, fapt ce a determinat autoritățile germane să decidă în mod unilateral adoptarea unui moratoriu, ratificat de către cabinetul de la Berlin pe 8 iunie 1933. Această decizie a generat un val de indignare în rândul mai multor lideri mondiali. Franklin Roosevelt, de pildă, l-a descris pe Hjalmar Schacht în termeni foarte duri în urma acestei hotărâri istorice, care înceta practic plata datoriilor către SUA (stat ce împrumutase masiv Germania în anii ’20), numindu-l chiar ”bastard” pe acesta.

Schacht, un promotor al reînarmării controlate

Tot pe data de 8 iunie 1933 avusese loc o întâlnire de maximă importanță pentru economia germană, la aceasta participând Schacht, generalul Werner von Blomberg (ministrul apărării), Hermann Göring (prim-ministrul al Prusiei și fost erou de război) sau Erhard Milch (secretarul de stat al Ministerului Aviației). Hjalmar Schacht știa că reconsolidarea militară a Germaniei reprezintă un obiectiv central pentru Führer și că acest proces ar putea avea efecte favorabile asupra economiei, stimulând industria germană ce fusese grav afectată de criza economică mondială, începută în 1929.

Propunerea guvernatorului băncii naționale germane prevedea infuzia unei sume de 35 de miliarde de mărci în Wehrmacht, sumă ce urma să fie achitată în opt ani, anual fiind alocate armatei în jur de 4,4 miliarde de mărci. Aceste tranșe pot fi considerate colosale, ținând cont de faptul că anterior, Republica de la Weimar nu cheltuia anual miliarde, ci milioane în domeniul militar. Astfel, Hjalmar Schacht urma practic să aloce armatei undeva între 5 și 10% din PIB-ul țării.

O altă chestiune importantă în care a fost angrenat controversatul Schacht, a fost cea legată de problema producției de combustibil sintetic, ce necesita un efort financiar deosebit și cantități uriașe de cărbune. Pe 21 septembrie 1934, Schacht va organiza o întrunire la Berlin, destinată tuturor marilor producători de cărbune din țară.

Scopul acestei întâlniri era cel de a-i informa pe producători de faptul că situația rezervelor monetare este critică, drept pentru care fiecare industriaș era ”rugat” să ofere o generoasă contribuție, după ce au beneficiat o lungă perioadă de timp de pe urma ”resurselor naturale care aparțin, în fond, poporului”.

Acest îndemn a fost însă refuzat categoric de către industriași, fapt ce a stârnit indignarea regimului, care s-a simțit obligat să apeleze la o metodă specifică unui regim autoritar – a subjugat întreaga industrie a cărbunelui unei companii de stat nou înființate. Însuși Hjalmar Schacht a semnat decretul ce prevedea: ”Crearea Obligatorie a Asociației Economice din Industria Cărbunelui Brun”, dând astfel naștere pe 25 octombrie 1934, companiei Braunkohlenbenzin AG (Brabag).

Pentru a satisface pretențiile regimului, trei noi fabrici urmau să fie instalate de către IG Farben în scopul producerii de combustibil sintetic, acestea intrând în folosință pe parcursul anului 1936 și punând astfel ”în mișcare” uriașa mașinărie de război, ce necesita însă și petrolul importat din România – esențial pentru diviziile motorizate germane.

Rivalitatea dintre Hjalmar Schacht și fostul as al aviației, Hermann Göring

În ciuda acestor reușite înregistrate de Schacht, anumite tensiuni s-au instalat vremelnic la nivelul Ministerului Economiei, condus tot de către acesta începând din august 1934. Economistul german, deși fusese un promotor al reînarmării, era totodată adeptul unei reînarmări controlate, spre deosebire de mulți lideri naziști care doreau să forțeze la maximum acest proces.

Din 1935 investițiile s-au ridicat undeva la peste cinci miliarde, punând presiune pe echilibrul macro-economic german. În plus, aceste investiții masive nu au rămas neobservate în plan extern, declanșând și înarmarea altor țări importante, precum Statele Unite, Franța, Marea Britanie sau Uniunea Sovietică. Implicit, Hitler înțelesese faptul că nu mai are mult timp la dispoziție – ofensiva germană trebuia să înceapă înainte ca restul marilor puteri să ajungă la același nivel de producție sau chiar să întreacă Reichul în acest sens.

Producția militară disperată a Germaniei a diminuat dramatic rezervele Reichsbank-ului, fapt ce a afectat considerabil puterea de import a Germaniei. Hjalmar Schacht, devenit între timp și ”supraveghetor principal al economiei de război”, îl informa în decembrie 1935 pe ministrul apărăii, von Blomberg, că țara nu-și mai putea permite din punct de vedere financiar importul masiv al materiilor prime. Însă scăderea importurilor ar fi urmat să afecteze direct industria prelucrării oțelului și implicit producția de armament. Prin urmare, pe 4 aprilie 1936, Hitler l-a desemnat pe Hermann Göring drept ”Comisar Special pentru Rezerve Valutare și Materii Prime”, diminuându-i astfel autoritatea lui Schacht, tehnocratul care nu împărtășea fanatismul liderilor naziști.

Pentru a putea face rost de lichidități într-un timp cât mai scurt, Göring urma să lezeze grav interesele mediului civil, încercând să redirecționeze cât mai multe fonduri dinspre consum, spre armată. Prin aceste politici draconice, în decurs de douăsprezece luni, naziștii au economisit aproximativ 473 de milioane de mărci, însă faptul că banii aveau un scop exclusiv militar, îl nemulțumea pe Schacht, ce începuse să protesteze vehement la adresa viitorului Reichsmarschall. În consecință, Göring a organizat o întâlnire ”discretă” pe 6 iulie 1936, în cadrul căreia anunța crearea unei noi instituții responsabile cu pregătirea Germaniei pentru război, condusă în mod direct de el.

Opoziția lui Schacht și celebrul ”Plan de patru ani”, ce pregătea Germania pentru război

Hjalmar Schacht se frământa cu problema reechilibrării macro-economice a Germaniei, iar situația extrem de delicată în care ajunsese Reichsbank, sugera necesitatea unei devaluări pentru a face marca din nou competitivă. Ideea a fost însă dezavuată de Hitler din motive ideologice – Germania trebuia să aibă o monedă cât mai puternică pentru a nu prezenta ”slăbiciuni” pe plan extern, indiferent de contextul economic real al țării.

Noul rol al lui Göring și abordarea sa deosebit de cinică nu au trezit doar reacțiile vehemente ale lui Schacht, ci și pe cele ale primarului din Leipzig, Carl Gördeler, care era de părere că Germania nu ar trebui să se pripească în vederea reînarmării, ci să se concentreze din nou asupra creșterii exporturilor.

Hitler însă considera că marca nu trebuia slăbită, iar procesul de reînarmare nu ar trebui oprit sub nici o formă, indiferent de riscurile implicate. Conform memorandumului său care a dat naștere oficial ”Planului de patru ani” (Vierjahresplan), armata trebuia să fie pregătită de război până în 1940, timp în care economia germană trebuia să devină o economie de război ultra-performantă. De asemenea, Hitler prevăzuse și o serie de pedepse pentru cei care ar fi îndrăznit să ”saboteze” în vreun fel acest program ambițios sau pe plenipotențiarul acestuia, Hermann Göring, aspect ce-l punea pe Hjalmar Schacht într-o postură extrem de dificilă.

În ciuda avertismentelor lui Schacht, pe 6 septembrie 1936, Hitler anunța public Planul de patru ani, la Nürnberg, iar pe 18 octombrie, responsabilitatea de a concretiza Planul de patru ani a fost încredințată oficial lui Göring. Acesta a preluat chiar conducerea unor ramuri economice neinvocate în cadrul Planului de patru ani, modificând astfel atribuțiile ministerului condus de Schacht (subordonându-l) și retezându-i astfel pârghiile prin care acesta s-ar fi putut opune instituțional.

Hjalmar Schacht considera în continuare cu tărie că un astfel de proiect s-ar putea dovedi catastrofal, atât pentru Europa, cât și pentru bunăstarea germanului de rând. În consecință, a reacționat ferm și a interzis subalternilor săi să execute directivele trimise de Göring, aducând astfel duelul celor doi demnitari la un nou nivel.

Conform indignatului Schacht: „Göring predică disoluția tuturor regulilor economice și introducerea unei moralități de junglă”. Chiar și comandamentul armatei începuse să considere justificată îngrijorarea ministrului economiei, întocmind un memorandum prin care se plasa de partea acestuia din multe puncte de vedere.

Ultimele încercări de frânare ale înarmării și poziția lui Hitler

Hjalmar Schacht va încerca în martie 1937, o ultimă amendare publică a politicilor întreprinse de Göring (devenit între timp și comandant suprem al aviației), atrăgând atenția elitei politice asupra situației economice reale, una mult mai precară decât considera Hitler. Schacht a propus reducerea cu 50% a producției de armament, cât și abrogarea politicilor autarhice susținute până la acea dată, dar s-a lovit imediat de fermul refuz al Führerului. Totuși, în urma apelului disperat făcut de Schacht, elita nazistă a înțeles că trebuie să crească nivelul exporturilor pentru a putea remedia astfel dezechilibrul dintre importuri și exporturi, ce risca să arunce Germania într-o criză economică majoră.

Astfel, după ce în anii 1934-1935 exporturile germane aduceau încasări lunare în valoare de 330-340 de milioane de mărci, în vara lui 1937, ele atingeau lunar 530 de milioane. Totodată, în vara aceluiași an, un memorandum emis de colonelul Georg Thomas (angajat al Ministerului Apărării și un apropiat al lui Schacht) către Hitler, atrăgea atenția asupra faptului că numeroase cadre militare erau dezamăgite de atitudinea regimului, ce aloca fonduri masive pentru reînarmare, în timp ce soldații își petreceau iarna pe ”terenurile de antrenament”, fără să dispună de barăcile corespunzătoare.

Cu toate acesta, Göring și Hitler nu aveau de gând să-i ofere lui Hjalmar Schacht creditul cuvenit și considerau că populația trebuia să treacă printr-o perioadă de austeritate și chiar război, pentru ca ulterior, în urma ”victoriei finale”, regimul să găsească soluțiile potrivite pentru a îmbunătăți standardul de viață al populației. Totuși, Hitler a încercat în câteva rânduri să soluționeze conflictul dintre Schacht și Göring, nedorind să piardă de la conducerea țării un tehnocrat competent și încă respectat pe plan extern.

Înaltul demnitar ajunge deținut politic, aruncat în diverse lagăre de concentrare

Observând maniera rudimentară prin care elita nazistă trata subiecte economice de maximă importanță, precum și încrâncenarea cu care viza războiul, Schacht și-a înaintat cererea de eliberare din funcția de ministru al economiei, aprobată de Hitler pe 25 noiembrie 1937. Hjalmar Schacht a fost înlocuit cu un apropiat al lui Joseph Goebbels, Walther Funk, a cărui supunere în fața directivelor impuse de dictator, a fost totală.

Schacht a rămas însă până în ianuarie 1939 guvernator al Reichsbank, atunci când a hotărât să facă definitiv pasul în spate, conștientizând că expertiza sa nu mai valora practic nimic și că nu se putea opune transformării economiei germane, în ceea ce hitleriștii numeau: ”Kriegswirtschaft”.

O ipoteză sugerează faptul că celebrul economist, redevenit guvernator al Reichsbank la scurt timp după instaurarea naziștilor și, ulterior, ministru al economiei în noul regim, încheiase acest ”legământ” mizând tocmai pe faptul că va putea preveni anumite derapaje, intuind de la bun început agresivitatea politicilor naziste și efectul negativ al acestora asupra imaginii Germaniei.

Hjalmar Schacht a fost chiar arestat în urma tentativei eșuate de asasinare a lui Hitler, petrecută pe 20 iulie 1944, fiind considerat un apropiat al complotiștilor. Ulterior, economistul a fost închis în lagărele de concentrare de la Ravensbrück și Flossenbürg, alături de alți dizidenți politici de vârf.

În ultimele zile ale războiului, el s-a numărat printre cei 134 prizonieri ”speciali” pe care SS-ul i-a transportat de la Dachau, în ”Cetatea Alpină” din Tirolul de Sud, de unde a fost eliberat pe 30 aprilie 1945 de către trupele aliate.