Cursa pentru debarcarea în Norvegia
În dimineața zilei de 9 aprilie 1940, cele mai importante ziare britanice publicau știrea că, în ziua precedentă, forțele navale britanice și franceze intraseră în apele Norvegiei pentru a plasa baraje de mine. Mulți aliați susțineau această acțiune, dar o parte dintre contemporanii acelor evenimente nu puteau uita că Norvegia își proclamase totuși neutralitatea. La puține ore după difuzarea primelor ediții de ziare, radiourile din lumea largă difuzau însă o știre ce părea și mai uimitoare, potrivit căreia trupele germane debarcau de-a lungul coastei Norvegiei și că intraseră și în Danemarca.
Îndrăzneața acțiune a germanilor i-a debusolat pe conducătorii aliaților, care erau încă consternați de faptul că Hitler sfidează superioritatea maritimă a Angliei.
Două zile mai târziu, Winston Churchill, pe atunci ministrul Marinei, declara în Camera Comunelor:
„După opinia mea, care este împărtășită de abilii mei consilieri, `Herr Hitler` a comis o gravă eroare strategică… am avut enorm de câștigat de pe urma evenimentelor din Scandinavia… Şi-a asumat o serie întreagă de obligații pe coasta norvegiană pentru care va trebui acum să lupte, la nevoie, pe tot parcursul verii, împotriva unor puteri care posedă forțe navale de o superioritate covârșitoare, fiind totodată capabile să le transporte la locul acțiunii mult mai ușor decât el. Nu văd care este câștigul pe care l-ar fi putut obține… Consider că suntem deosebit de avantajați de… gafa strategică la care a fost provocat dușmanul nostru de moarte”.
Minereul de fier din Suedia
De altfel, încă de la începutul celei de a Doua Conflagrație Mondială, britanicii au căutat să blocheze transportul minereului de fier din Suedia către Germania prin apele și porturile norvegiene.
După ce URSS a atacat Finlanda, Churchill a întrevăzut o oportunitate de a trimite trupe în Norvegia și Danemarca, sub masca unui ajutor destinat finlandezilor. Scopul era clar: tăierea aprovizionării Germaniei cu minereul de fier din Suedia.
Guvernul britanic a tergiversat să adopte o poziție clară față de proiectul lui Churchill, dar i-a autorizat pe cei responsabili să facă planuri pentru debarcarea unei forțe aliate la Narvik, în Norvegia.
Strategia lui Hitler
La începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, Hitler prefera ca Norvegia să rămână neutră. Pe la începutului lunii octombrie 1939, comandantul Marinei germane, amiralul Erich Raeder, și-a exprimat în fața lui Hitler teama că norvegienii ar putea să își deschidă porturile către englezi cu implicații nefaste asupra economiei de război germane, dar și asupra marinei celui de-al Treilea Reich. Hitler nu s-a arătat atunci interesat de acest subiect, era concentrat asupra planurilor de invadare a Franței.
În decembrie 1939, Raeder s-a întâlnit la Berlin cu Vidkun Quisling, fost ministru al Apărării în Norvegia, șeful unui mic partid, de tip nazist. Quisling le-a solicitat germanilor bani și sprijin neoficial pentru propriile sale planuri de a organiza un puci menit să înlăture de la putere guvernul norvegian. După ce prelua puterea, promitea o relație specială cu Germania pentru a preîntâmpina pătrunderea englezilor în Norvegia.
Hitler s-a întâlnit și el de două ori cu Quisling, pe 16 și 18 decembrie. Din înregistrarea convorbirilor a reieșit faptul că Hitler prefera ca Norvegia, la fel ca și restul Scandinaviei, să rămână „complet neutră”, deoarece nu dorea „să lărgească teatrul războiului”. Dar „dacă inamicul (aliații, n.n.) s-ar pregăti să extindă războiul, ar lua și el măsuri menite să-l protejeze împotriva acestei amenințări”.
Soluția favorabilă pentru germani „ar fi menținerea neutralității Norvegiei”
O lună mai târziu, în Jurnalul de război al Statului Major Naval german era consemnat faptul că soluția cea mai favorabilă pentru germani „ar fi menținerea neutralității Norvegiei”, deși erau exprimate îngrijorări cu privire la „intenția Angliei de a ocupa Norvegia cu acordul tacit al guvernului norvegian”.
Totuși, la 27 ianuarie 1940, Hitler le-a ordonat ofițerilor săi să pregătească planuri amănunțite pentru o eventuală invadare a Norvegiei dacă era constrâns.
Planurile aliaților
La 27 ianuarie, Consiliul Suprem de Război al Aliaților s-a reunit la Paris, unde au fost adoptate planurile de pregătire a unei forțe ce consta din două divizii britanice și un contigent francez pentru a „veni în ajutorul Finlandei”. Era o disimulare, doar o mică parte din aceste forțe urma a ajunge în Finlanda, cea mai mare parte urmând a rămâne în Norvegia și Suedia.
Un incident ciudat avea însă să se petreacă pe 16 februarie1940. O navă germană, „Altmark”, ce transporta prizonieri britanici din Atlanticul de Sud, a fost detectată de câteva distrugătoare britanice și s-a refugiat într-un fiord norvegian.
Churchill a trimis ordin direct către navele britanice să pătrundă în apele norvegiene, să abordeze nava „Altmark” şi să salveze prizonierii. Marina norvegiană nu a reacționat în niciun fel, iar protestul tardiv al guvernului norvegian cu privire la intrarea neautorizată în apele sale teritoriale l-a convins pe Hitler să acționeze.
Hitler reacționează
La 20 februarie, Hitler l-a însărcinat pe generalul Nikolaus von Falkenhorst cu comanda și pregătirea unei forțe expediționare în Norvegia și Danemarca. „Sunt informat că englezii intenționează să debarce acolo” – i-a spus el – „or eu vreau să le-o iau înainte. Ocuparea Norvegiei de către englezi ar putea fi o stratagemă menită să le înlesnească pătrunderea în Marea Baltică, unde noi nu aveam trupe şi nici fortificații de coastă… inamicul s-ar afla astfel într-o poziție favorabilă înaintării spre Berlin şi ar frânge coloana vertebrală a ambelor noastre fronturi”.
Totuși, în zilele ce au urmat Hitler era în continuare măcinat de dilema dacă era oportun sau nu să invadeze Norvegia.
Determinarea lui Churchill
În ziua de 8 martie 1940, Churchill a prezentat în fața Ministerului de Război britanic o strategie privind o debarcare în forță în portul norvegian Narvik. Însă înfrângerea finlandezilor în fața sovieticilor le-a răpit aliaților pretextul esențial pentru a intra în Norvegia.
La sfârșitul lunii martie, Aliații au hotărât să fie mai ofensivi și să mineze pe 5 aprilie apele norvegiene, simultan cu o debarcare a forțelor aliate la Narvik. A intervenit însă o nouă amânare de trei zile a planului „Wilfred”, de pătrundere în Norvegia, deoarece francezii aveau unele îndoieli în privința unor aspecte din planul de acțiune.
Hitler se hotărăște
La 1 aprilie, Hitler a renunțat la orice ezitare și a ordonat invadarea Norvegiei şi a Danemarcei. Invazia avea să înceapă la ora 5.15 dimineața pe 9 aprilie 1940. A luat această decizie după a primit un raport, potrivit căruia bateriile de coastă și antiaeriane norvegiene primiseră permisiunea să deschidă focul fără să mai aștepte ordine din partea eșaloanelor superioare – ceea ce însemna că forțele norvegiene erau pregătite de acțiune și că, dacă ar mai fi amânat invazia, rata șansa de a le lua prin surprindere.
În dimineața zilei de 9 aprilie, trupelor germane, în marea lor majoritate aflate la bordul unor nave de război, au debarcat în principalele porturi ale Norvegiei, de la Oslo până la Narvik, capturându-le fără dificultate. Forțele germane au anunțat autoritățile locale că veniseră să ia „Norvegia sub protecție germană împotriva unei invazii iminente a Aliaților”.
Dar ce făceau aliații în acest timp? Conform lordul Hankey, membru al Cabinetului de Război britanic la acea dată: „… încă din faza de proiect a invaziei germane, atât Marea Britanie, cât şi Germania au fost mai mult sau mai puțin pe picior de egalitate în privința planurilor şi a pregătirilor. Anglia a început, de fapt, să își schițeze proiectul ceva mai devreme… ambele planuri au fost executate aproape simultan, Anglia devansând Germania cu douăzeci şi patru de ore în așa-zisu act de agresiune, dacă termenul poate fi aplicat ambelor părți”.
Însă zvâcnirea de final a aparținut Germaniei, care în ciuda faptul că aliații începuseră să mineze apele norvegiene au reușit să debarce în porturile din Norvegia.
Vă mai recomandăm să citiți și:
Stalin și Hitler, angrenați în jocul morții. Pactul care a declanșat cel de-Al Doilea Război Mondial
Incidentul care l-a determinat pe Hitler să își schimbe planul de invadare a Franței
Echilibrul strategic din Europa, schimbat de Hitler printr-o singură lovitură