Ironia sorții și a istoriei: Cine a avut grijă la Sankt-Petersburg de sceptrul „ultimului Bibescu care a domnit”?

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

La sfârșitul lunii noiembrie a anului 1916, trupele Puterilor Centrale se aflau tot mai aproape de București. Într-o tentativă disperată de a salva capitala, Armata Română s-a angajat în bătălia de la Neajlov-Argeş (29 noiembrie – 3 decembrie 1916). Cum înaintarea forțelor Puterilor Centrale nu a putut fi oprită, întreaga administrație centrală a țării a fost mutată la Iași. Mulți locuitori din Muntenia au luat și ei calea pribegiei către Moldova. Cele mai importante valori financiare și culturale ale țării au fost evacuate din București, printre ele s-au numărat „sceptrul ultimului Bibescu care a domnit şi tunica sa sfâșiată și însângerată în timpul Revoluției de la 1848”.

Cum trupele Puterilor Centrale înaintau rapid către București, iar Armata Română dădea semne tot mai mari de slăbiciune, în noiembrie 1916 au început să fie evacuate la Iași atât administrația centrală a țării, cât și bună parte din membrii corpului diplomatic străin aflați la post în București. Printre aceștia s-a numărat și ambasadorul Franței în România în perioada 1916-1920, contele de Saint-Aulaire. De la ambasadorul francez ne-au rămas valoroasele memorii despre atmosfera din România acelor ani grei, inclusiv detaliile despre retragerea la Iași.

„În ajunul ocupării Bucureștiului de către germani, guvernul român evacua în mare grabă capitala cu Parlamentul – cu excepția unei `minorități` de colaboratori –, corpul diplomatic și Statul-Major, care concentra în Moldova rămășițele armatei. Din lipsă de timp și de mijloace de transport, am fost nevoit, după ce am incinerat arhivele Legației, să iau cu mine dosarele cele mai recente. (…) Călătoria noastră de la București la Iași se desfășurase fără incidente, pe calea cea mai înceată și cea mai inconfortabilă, dar și cea mai sigură: trenul”, avea să noteze contele de Saint-Aulaire.

Rugămintea Mariei Bibescu

Cu puțin timp înainte de a pleca către Iași, ambasadorul francez s-a întâlnit însă cu Maria Bibescu, care i-a adresat o rugăminte mai puțin obișnuită.

„Puţin înainte de evacuarea Bucureștiului, principesa Maria Bibescu (fiica domnitorului Gheorghe Bibescu, n.r.) mă convocase la proprietatea ei de la Mogoşoaia pentru a-mi remite o valiză care conținea lucruri la care ținea mai mult ca la orice, rugându-mă s-o trimit prin unul din curieri cei mai siguri de care dispuneam ambasadorului nostru (francez, n.r.) la Sankt-Petersburg, domnul Paléologue. Deschizând-o în fața mea, ea îmi arătă îndeosebi sceptrul ultimului Bibescu care a domnit şi tunica sa sfâșiată și însângerată în timpul Revoluției de la 1848, de focul tras de un `patriot`, cuvânt la modă la București ca și la Paris”, își amintea ambasadorul francez din România.

Ironia sorții și a istoriei

Nici bine nu a coborât din tren la Iași că ambasadorul francez a primit o telegramă ce îl anunța faptul că valiza Mariei Bibescu ajunsese în siguranța la ambasadorul francez din Rusia, Maurice Paléologue. De aici încolo, lucrurile aveau să devină mai mult decât ironice.

„Coborând la Iași, am fost salutat pe peronul gării de prefect, care-mi înmână o telegramă de la Sankt-Petersburg `în clar`. Nu poate fi, am spus eu, decât o veste foarte bună, care trebuie răspândită în public pentru a-i ridica moralul în mijlocul acestei debandade. Cine ştie? Poate ne anunță o ofensivă tardivă, dar a rușilor? Telegrama reprezenta, în termeni lirici puternică, confirmarea primirii valizei.

Paléologue (Maurice, n.r.), pios depozitar, nu va ști niciodată că valiza conținea tunica princiară însângerată de pistolul tatălui său, revoluționar român de la 1848, emigrat în urma acestei isprăvi în Franța, unde, naturalizat curând după aceea, va deveni tatăl micului Maurice, mare prieten cu Poincaré și ambasador al Franței în Rusia în 1916”, consemna nu fără o oarecare ironie contele de Saint-Aulaire.

Cei mai grei ani din istoria României

Din nefericire pentru România, au urmat cei mai grei ani din istoria sa. Cu Muntenia, Dobrogea și o parte însemnată din Moldova aflate sub ocupație, România avea să treacă vreme de mai bine de doi printr-un adevărat coșmar. Nu doar războiul a făcut victime în acea perioadă, ci și foamea, frigul nenumăratele focare de tifos etc. Toate aceste suferințe au fost surprinse și de contele de Saint-Aulaire în memoriile sale.

„Nici o altă țară beligerantă nu a cunoscut în același timp, ca România, foamea, frigul, tifosul, ocupația – dublă ocupație, aceea a dușmanului, neamțul, și aceea mai înfricoșătoare a falsului aliat, rusul.

Pentru a nu cădea sub povara acestei împătrite sau încincite cruci, României îi trebuia un curaj care sporea odată cu nenorocirea ei. Ea însăși se înălța odată cu nenorocirea.

`Să nu-i dea Dumnezeu românului cât poate duce`. Această zicală, pe care o auzeam în 1917, România o repetă azi fără să-şi fi aflat încă limita suferinței sau a credinţei sale. Dar, în 1917, această credință înflorea odată cu speranța unei eliberări apropiate, pentru că era o credință în Franța, care-şi vărsa sângele cel mai generos pentru mântuirea ei şi mântuirea lumii”, consemna contele de Saint-Aulaire.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Puterile Centrale, „victimele” unei ample operațiuni de diversiune dusă de Guvernul român

Puterile Centrale, șah la regele Ferdinand și regina Maria

Puterile Centrale, în derută după moartea regelui Carol I

Regele Carol I, presat de Puterile Centrale. „Considera că războiul va fi scurt, iar cucerirea Parisului inevitabilă”