Home » Sporturi » Olimpiada antica (II)

Olimpiada antica (II)

Autor: Adrian Nicolae 11.20.2007
Chiar daca Jocurile Olimpice antice sunt, in acceptiunea generala, precursoarele celor moderne, probele competitionale si modul de desfasurare a acestora pot parea destul de mult diferite fata de ceea ce exista in prezent. Intr-o lume in care atletii preferau sa moara decat sa se recunoasca invinsi, chiar si spiritul sportiv capata noi intelesuri.

Saritura in lungime
Similara in conceptie cu disciplina moderna, saritura in lungime se desfasura pe aceleasi coordonate ca si proba de triplu salt din prezent, cu toate ca este posibil ca atletii eleni sa fi executat cinci pasi inaintea sariturii in loc de trei, asa cum se practica astazi. Teoria se bazeaza pe faptul ca recordurile antice, care metioneaza sarituri de peste 25 de metri, ar fi fost imposibil de realizat intr-un alt mod. Arhelogii au descoperit, insa, un amanunt surprinzator, redat in picturile antice. Se pare ca sportivii greci se ajutau in timpul elanului de greutati numite haltere, asemanatoare unor manere, pe care le aruncau in momentul saltului pentru a imprima corpului o viteza suplimentara.
Aruncarea discului
Comparativ cu Jocurile Olimpice moderne, arbitrii antici considerau precizia cu care era lansat un disc la de importanta ca si distanta la care era aruncat acesta. Discurile erau confectionate din piatra, fier sau bronz in forma unei farfurii. Dimensiunile acestora variau atata vreme cat se considera ca tinerii nu pot arunca o greutate la fel de mare ca si barbatii.  Din sursele antice reiese ca fiecare atlet aveau dreptul la cinci incercari, fiind luata in calcul cea mai buna dintre ele.
Aruncarea sulitei
La fel ca si la proba de aruncare a discului, atletii aveau dreptul la cinci incercari de a arunca sulita. Este posibil ca si la proba de saritura in lungime, concurentii sa fi putut executa cinci sarituri din care cea mai buna sa fie luata in calcul. Diferenta dintre proba actuala si cea antica este aceea ca arbitrii nu luau in calcul decat sulitele care se infigeau in pamant, celelalte incercari fiind considerate nule.
Lupte
Luptele greco-romane de astazi, ca disciplina sportiva, nu sunt altceva decat urmasele luptelor grecesti din cadrul jocurilor olimpice de odinioara. Regulile au ramas, in mare, aceleasi. Este considerat invingator sportivul care reuseste sa isi culce adversarul la pamant astfel incat sa atinga podeaua cu soldul, umarul sau spatele. Era nevoie de trei astfel de reusite pentru ca luptatorul sa fie declarat castigator. Erau interzise loviturile in zona genitala sau in zona ochilor ca, de altfel, si muscaturile. In schimb, erau permise atacurile prin care se rupeau degetele oponentului. Concurentii participau nud si isi ungeau trupurile cu ulei pentru a impiedica prizele adversarilor.

Box
Una dintre cele mai atractive competitii olimpice pentru vechii greci era, cu siguranta, pygmachia, sau boxul. Cu toate ca, la prima vedere, proba sportiva elena pare similara cu cea moderna, exista foarte multe deosebiri intre cele doua intreceri. Ambii sportivi boxau intr-un meci in care nu existau runde sau pauze, lupta fiind considerata incheiata atunci cand unul dintre concurenti nu mai putea continua lupta sau cand abandona. Nu existau categorii de greutate, ca in prezent, competitorii fiind alesi prin tragere la sorti. De asemenea, nu exista nico regula care sa interzica lovirea unui adversar aflat la pamant.

In schimb, nu era permisa tinerea adversarului sau culcarea acestuia la pamant prin procedeele folosite la lupte. Atletii isi puteau lovi oponentii cu palmele, fara a putea insa sa atace cu degetele. Cei care incalcau regulile erau batuti cu o nuia de catre arbitrul meciului pentru a li se atrage atentia asupra infractiunilor comise. In cazul in care meciul dura prea mult, sportivii putea conveni sa se loveasca pe rand fara a se apara pana cand unul dintre ei se recunoastea invins. Concurentii purtau pe maini curele de piele, himantes,  care uneori erau intarite cu bucati de metal.